poeme scrise de către Arhire Leria-Elena

Labirintul trecutului

Urmează-mă, nu te sfii!
Vino să-ţi arăt un loc
Încărcat cu amintiri,
Presărat cu lacrimi, zâmbete
Şi dezamăgiri;
Cu odăiţe modeste
Care-şi spun propria poveste.
Uşile sunt toate deschise.
Hai, ia-mă de mână
Să ne cufundăm în vise!
Pereţii albi sunt înecaţi în rafturi
Pline de cărţi prăfuite
Cu pagini îngălbenite
De vreme
Care spun poveşti nemuritoare,
Ori recită tot timpul poeme.
Pe-un birou, într-un colţ întunecat
Stă uitat
Un jurnal încuiat
Plin cu experienţe,
Vise şi speranţe.
Violetul ne inundă privirile
Şi-mi răscoleşte amintirile.
Pe pereţi, tablouri colorate,
În bibliotecă, albume încărcate
Cu clipe minunate,
Cu oameni frumoşi,
Cu bătrâni bucuroşi,
Cu chipuri inocente
Şi zâmbete sincere.
Pe măsuţa de cafea
Îşi beau liniştite ceaiul
Păpuşile de porţelan
Îmbrăcate în rochiţe de catifea
Sau de mătase,
Care-mi amintesc de copilărie.
Ce vremuri frumoase!
Fluturaşii argintii
Stau aşezaţi pe draperii
Albastre.
Din glastre,
Buchetele de frezii
Îşi împrăștie miresmele.
Dintr-un tablou agățat într-un cui
Pe unul dintre pereţii de smarald
Ne privește un pui
De căprioară,
Cu chipul său blând şi cald.
Acum,când mi-ai văzut întreaga lume
De secrete dezgolită
Mă întreb neliniștită:
Oare o să rămâi cu mine?

Valsul gândurilor

Mă afund tot mai mult
în marea calmă
a acordurilor de vioară,
aşteptând mângâierea caldă
a soarelui ce stă să apară.
Închid ochii, iar gândurile
încep să valseze, stinghere,
prin fiecare încăpere
a minţii mele.
Intră într-o cameră
asemănătoare unui muzeu
al cărui principal exponat
pare a fi trecutul meu.

Tablouri prăfuite,
dar totuşi îngrijite,
împodobesc pereţii.
În ele zac, suspendate în timp,
persoane pe care le-am iubit,
dar care m-au părăsit.
Siluete încremenite,
din marmură făurite,
păzesc uşile-ncuiate
ce ascund amintiri îngheţate.
Gândurile-mi valsează-n continuare,
călăuzite de muzica tămăduitoare,
şi ajung într-o încăpere ascunsă
ce pare a fi nepătrunsă.
Totul e fragil.
Bibelourile de porţelan
care-nfăţişează balauri şi balerine,
globurile de cristal
unde stau închise manechine;
Până şi perdelele transparente, din mătase,
par să se fărâme
la o simplă atingere.
Imaginea brusc s-a risipit,
căci muzica s-a oprit.
Magia, şi ea a pierit.
Mă trezesc şi realizez
că sunt tot în camera goală.
Soarele mă cheamă,
ispititor, în lumea reală,
misterioasă, periculoasă,
dar totuşi atât de frumoasă!
Şi mă îndeamnă
să mă arunc în îmbrăţişarea prezentului
şi să gust aroma momentului,
căci trecutul a rămas mult în spate,
iar viitorul e incert şi incă departe…