Nu mai puteam respira. Mi-am adunat rămășițele părului din pânza firelor buruienilor și am încercat să-mi închid ochii. Simțeam tălpile dezlipindu-mi-se de atingerea amorțită a unui prezent ambiguu, de o realitate ce mi-a acaparat dungile conturate de fruntea rigidă a unui trecut neîntâmplător.

Cuticulele unghiilor îmi hrănesc înaintarea lungimii speranțelor îndreptate, mă lasă să privesc imaginea fibrelor universului ce îmi lovește irisul lentilelor borcănate. Ating, urmărind cu atenție mișcarea mării timpurie de deasupra mea, pământul ce îmi amintește de prezența tabloidelor personalității mele. Am ajuns să fiu, în umbra mesei tăcerii sentimentelor mele, o mașinărie ce contemplează la ideea unei originalități trecute, o armă ce îmi amenință trăirea îngălbenită a trupului meu. Suflu, expir în posibilitatea de a fi altcineva, de a avea curajul să-mi asum responsabilitatea împlinirii momentelor în care aș vrea să mă ascund, să dispar în improbabilitatea de a simți atât de puternic cum credeam că trăiesc înainte.  Încerc să privesc locul în care mă aflu - o amintire vagă a copilăriei mele ce așteaptă să fie exploatată de hârtia poemelor moarte din coșul de gunoi din bucătărie. În intimitatea faptelor, ascult balansul leagănului în care, nu cu mult timp în urmă, speram să alunec. Uitându-mă spre oglinda zgâriată a sunetului cerului, nucul tremura în amintirea vagă a după-amiezilor primăverii în care construiam, în neștiință, exploziile interstelare ale universului copilăriei mele, o subtilitate ce contura momentele petrecute alături de bunicii mei.  Am încetat să trăiesc, pentru un moment, deformându-mi memoriile ce înconjoară poiana în care mă aflu. 

Încerc să plonjez în cantitatea amintirilor ce rămân suspendate în țesutul conjunctiv al culorii înălțimii mele - pădurea, așa cum o descriam încă din primii ani ai existenței îmi impregna sentimentele atrofiate -. Ea răsufla în incompetența vieții frunzelor asurpate, îngâna pierderea visurilor zilelor de mai în care alergam spre râu, chicotind în eleganța sentimentală alături de prietenii mei, în timp ce cântam, alături de persoanele iubite,  libertatea absolută între crengile salcâmilor ce au văzut pielea muribundă a tinereții copiilor din noi.

Mă trezesc de multe ori visând la imaginea pădurii părăsind absurditatea gândurilor mele, făcându-mă să mă ascund de viitorul care, în realitatea alternativă a malurilor pe care mă aflu, nu există așa cum îmi doresc eu. Mă regăsesc de mii de ori în umbra cristalizată a reflexiei mele, sperând, de și mai multe ori, ca lacul din amintirea mea să nu dispară niciodată.

Pentru o ultimă dată, am privit infinitatea în care mă aflam. Acolo, măcinând sub nări șansa speranței norilor, căutând, astfel, înțelegerea deplină, am putut inhala suflul naturii, fără frica de a pierde cursul amintirilor, pentru prima dată. Am realizat, în acest moment, că imaginea ființei pe care o reprezentam se transformase definitiv, lăsând copilul visător în urmă.