Imagini: din arhiva personală a invitatei.

Alexandra Bujor, tânăra autoare a romanului „Cazul K.” – iubirea între certitudine și incertitudine

Este iubirea o realitate sau cel mai adesea este un vis? Se termină iubirea tot în vis sau într-un coșmar din care nu mai știm cum să ieșim? Este iubirea o dovadă de normalitate sau este ceva ce poate fi tratat ca o boală? Ca atâția alții înaintea ei, Alexandra Bujor și-a pus aceste întrebări acum, și, fiind studentă la Facultatea de Medicină din Iași, își dorește să descopere măcar o parte din răspunsuri. Aceeași temă a dragostei ca patologie o explorează și în cartea sa, „Cazul K.”, despre care mi-a povestit mai multe în rândurile de mai jos. Dacă v-am intrigat, acordați câteva minute lecturării acestui interviu, o să descoperiți niște păreri bine argumentate cu privire la problematica dragostei.

1. Spune-ne câteva cuvinte despre tine, care crezi că te caracterizează cel mai bine.

Mă numesc Alexandra, sunt studentă în anul III la Universitatea de Medicină din Iași. Îmi place foarte mult improvizația, iar romanul meu „Cazul K.” este cel mai bun exercițiu al meu de improvizație de până acum, pentru că, așa cum îmi place mie să spun, romanul acesta nu l-am scris eu, s-a scris singur, dar o să vă spun mai multe despre asta pe parcurs.

Cred că am un anumit grad de nebunie latentă, în sensul bun, pe care încerc pe cât se poate să o țin așa. O las să se desfășoare în scris. E cea mai sigură modalitate pentru toată lumea. J Îmi place foarte mult să ascult oamenii, cred că sunt un ascultător mult mai bun decât un vorbitor și probabil că de la acest „talent” de a asculta oamenii, am acumulat și foarte multe povești de viață, iar atunci când afli mai multe povești, poți să scrii mai bine, părerea mea.

Aș mai putea să spun că am un „mic talent” de când eram mică, anume că pot să-ți fac o poveste după un titlu dat sau câteva cuvinte cheie. Practic, viața îți oferă nucleul unei povești și, ca să vorbesc în termeni un pic mai tehnici, citoplasma celulei tu o construiești singur. Și asta e o poveste. Dar ca să scrii un roman ție îți trebuie mai multe celule pe care să le îmbini și să faci un organism viu, tocmai prin poveștile astea pe care tu le construiești. Un roman bun e unul care „trăiește”, care are „viață”, care palpită, asta e ideea mea. Dacă nu simți că „trăiește”, înseamnă că nu ai făcut treabă bună și trebuie să mai lucrezi.

2. Ce te motivează să citești și care sunt genurile tale favorite?

Mă motivează în primul rând curiozitatea. De foarte multe ori, recunosc, îmi cumpăr cărți pentru că arată bine coperta sau pentru că titlul este intrigant. Apoi, mai este în viața mea și scriitoarea și prietena mea, Andreea Russo, care citește în ultima vreme câte 5 cărți pe săptămână și mă ține la curent cu progresul ei. Trebuie și eu să încep să țin pasul. Ca autor e bine să citești mult ca să fii în temă cu ce a mai scris lumea, ce se mai citește, ce-și mai dorește publicul.

Îmi plac mult biografiile și autobiografiile. De exemplu, într-o perioadă eram pasionată de Che Guevara și am citit toate cărțile care îl aveau ca nucleu. Cel mai mult mi-a plăcut cea scrisă chiar de el, se numește „Jurnal pe motocicletă”. Eu o recomand, și îmi dau seama acum că poate mi-a plăcut atât de mult și pentru că el era la origine medic și avem, îndrăznesc să spun, o arhitectură asemănătoare a gândirii. Îmi plac cărțile în care personajele sunt doctori. Îmi mai plac, de asemenea, și poveștile de viață din romanele scrise la persoana I. Acestea mi se par cele mai reale, îți dau impresia de veridicitate și nu poți pune la îndoială dacă autorul a inventat sau a trăit pe bune povestea. Cum spunea Camil Petrescu: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I. Din mine însumi eu nu pot ieși orice aș face.” Asta e cumva și deviza mea literară.

3. Care crezi că ar trebui să fie scopul lecturii în societatea de astăzi?

Probabil să ne aducă mai aproape de viața adevărată, de experiențele autentice. De obicei, un autor nu scrie doar de dragul de a o face, ci el vrea să transmită ceva, poate ceva din viața sa sau ceva ce l-a măcinat ori îl macină în prezent. Atunci, tu, citind, înveți din experiențele lui, nu mai trebuie să faci greșelile pe care le-a făcut el, poți să înveți lecția direct citind. Cam acesta ar fi rolul lecturii: să învățăm fără a mai avea parte și de experiențele neplăcute.

4. Povestește-ne un pic despre romanul tău, „Cazul K.” și cum a apărut el.

Din nevoia mea de afimare. 🙂 Glumesc!

După cum am spus și mai înainte, este un roman care s-a scris singur, s-a cerut scris. A apărut cumva de nicăieri, poate din dorința pe care am avut-o mereu, de a descoperi un leac pentru nemurire. Dacă o să te uiți pe coperta cărții mele, care e făcută împreună cu un prieten de la arhitectură, o să vezi un cuvânt în arabă – „khaled” – care înseamnă „nemuritor”. Cumva, în substratul cărții mele este vorba despre o „nemurire prin iubire”. Am vrut să transmit că viața vine, trece, experiențele vin și trec, dar o iubire adevărată vine și nu mai pleacă niciodată, poate trece și peste timp și peste orice obstacol, iar nemurirea o putem obține prin sentimente puternice, printr-un atașament puternic față de o persoană.

Fără să ne dăm seama, suntem programați să căutăm să dăm un sens vieții și de cele mai multe ori acesta este chiar în fața noastră. Viața e un fel de întrebare cu răspuns implicit. Tocmai asta a fost drama și provocarea personajului meu. Să dezlege un caz în care care era singurul martor și în care toate indiciile erau la ea.

Totuși, într-un astfel de caz, cum poți să știi cât a fost adevărat și cât ți-ai fi dorit tu să fie adevărat?

Multă lume m-a întrebat de ce se numește „Cazul K.” și dacă e un roman polițist. Iar răspunsul este: da, e un roman polițist de ordin interior pentru că, până la urmă, eroina lui – Diana – își caută răspunsurile ca un adevărat detectiv în acest „caz de iubire”, despre care nu e sigură dacă l-a trăit într-adevăr sau și l-a imaginat.

M-a inspirat mult Camil Petrescu, principiile lui despre scris și despre literatură pe care i le împărtășesc, în special din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,  pentru că are multe elemente care m-au inspirat. Am chiar și un citat care e foarte special pentru mine: „O iubire mare este un proces de autosugestie”, pentru că mă face să mă gândesc la „mecanismele” unei iubiri. Eu văd treaba asta puțin mai științific, poate și prin prisma facultății pe care o urmez. Adică ce înseamnă iubirea, de ce iubim, de ce nu iubim o persoană, dar o iubim pe alta? Cred că totul vine de la nivel de subconștient și mi se pare foarte interesantă tema asta și am dezbătut-o, nu direct, ce-i drept, în romanul meu.

5. Mi-ar plăcea să-mi spui mai multe despre eroina romanului tău. Cum ai creat-o, ce te-a inspirat în alegerea numelui, statutului,  felului ei de a fi?

Diana este zeița lunii și a vânătorii. Pe copertă, ca un fel de „subtext” sunt indicate fazele lunii, simbolizând tocmai trecerea timpului. Mi se pare un nume foarte frumos și potrivit pentru personajul meu.Un personaj puternic. Așa cum a scris și domnul Liviu Antonesei pe ultima pagină a cărții, scriem dintr-un mediu apropiat și cunoscut nouă, iar ea nu putea fi altceva decât o doctoriță, mai ales în prima mea carte, pentru că e cel mai apropiat domeniu de mine.

Eu mereu am fost pasionată de nemurire în sens fizic, de secretul tinereții. Un model al meu, științific și uman, este Ana Aslan.

Mereu m-au fascinat oamenii cu mai multă experiență de viață decât mine; când eram mică nu prea stăteam cu cei de vârsta mea, căutam persoane adulte cu care să vorbesc sau mai bine zis mă strecuram în discuțiile lor, discuții din care, bineînțeles că nu înțelegeam pe atunci prea multe. Mi-a plăcut să ascult poveștile „oamenilor mari”, iar asta cred că a contribuit la a o construi pe Diana puțin mai în vârstă. Plus că, asta mi-a oferit mult mai multe posibilități să mă joc cu personajul pentru că acesta „știa deja” ce a făcut în viață, putea să-și pună niște întrebări și putea să se întrebe cum ar fi fost dacă ar fi făcut altfel. Cum zicea și Ileana Vulpescu în „Arta Conversației”: „păduri ce-ar fi putut să fie...” Viața noastră este, în definitiv, o pădure sau, de fapt, mai multe păduri posibile, iar din toate tu ți-ai ales o pădure doar a ta, în care ți-ai construit căbănuța, dar nu se poate să nu te gândești că, dacă ai fi ales altfel, ai fi putut avea vilă și piscină în pădurea de la 100 de km. Involuntar, mereu ne întoarcem la cum ar fi fost dacă… „Dacă” e un fel de laitmotiv al vieții în general. Tocmai de asta, dacă personajul este mai trecut prin viață, este și mai matur în gândire, știe de ce a făcut unele lucruri și își poate pune întrebări mult mai profunde și la obiect.

6. Ca autor tânăr, mi s-ar părea relevant să ne vorbești puțin despre procesul de publicare al unei cărți. Ce dificultăți ai întâmpinat și cum ai colaborat cu editura?

Aceasta nu a fost prima carte pe care eu am scris-o, am mai scris încă 2 înaintea acesteia.Aș fi avut șansa să le public, dar am ezitat. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că lucruile se aranjează la momentul potrivit. Pentru „Cazul K.”, momentul potrivit a fost anul 2021. M-am gândit că, dacă într-adevăr cartea este bună, atunci o să o publice o editură pe investiția ei și așa s-a și întâmplat. Cartea aceasta am scris-o în 2 săptămâni, dar am mai lucrat la ea după, cam un an și, chiar dacă nu vreau să dau dovadă de lipsă de modestie,  am știut că e bună. Am trimis-o la câteva edituri, dar fiind debutant e greu să intri în „breasla” aceasta. Am primit răspuns favorabil de la patru edituri, iar în final, am ales Junimea. E o editură de prestigiu, un nume care a făcut, într-adevăr, istorie. Cam asta a fost. Pot să spun doar că, dacă o carte este bună, ea va fi publicată, dar depinde și de cine o citește pentru că este, până la urmă și o chestiune care ține de subiectivitate uneori.

Coperta am făcut-o împreună cu un prieten de la arhitectură, Iulian Buburuzan. Pe ea este desenată o inimă, dar nu este una stilizată, ci una care duce spre medicină, spre un cord real. Artera coronară de pe mijlocul inimii duce cu gândul la un copac al vieții, putând asocia medicina cu literatura prin ramificațiile acestuia. Am vrut să se regăsească și cuvântul „Khaled” pe copertă, pentru că în carte nu este nicăieri. Este totuși un laitmotiv al acestei povești. Îi mulțumesc lui Iulian pentru ajutor!

După ce editura mi-a acceptat manuscrisul și au decis să publice cartea, a început procesul de redactare și editare. La redactare se corectează greșelile gramaticale și eventual îți mai spun și dacă vor să mai schimbe ceva pe ici, pe acolo. La mine nu a fost cazul. Apoi se ocupă și de așezarea în pagină și îți precizează în ce colecție va intra cartea. Asta e tot în mare.

7. Ar fi interesant să ne povestești despre procesul tău creativ. De unde îți iei inspirația pentru scris, ce înseamnă pentru tine să scrii și dacă ai vreun ritual anume?

Inspirația, ca și pofta, vine scriind/mâncând. J În cazul meu, dacă am în minte să scriu ceva, mă așez la laptop și scriu, neținând cont dacă am sau nu inspirație, o să vină ea.

La „Cazul K.” eram în vacanța intersemestrială și plecasem cu părinți mei în Cernăuți, Ucraina și aveam laptopul după mine, la hotel. Scriam seara la carte, iar în timpul în care nu scriam, cartea se scria în mintea mea. Cam așa funcționează la mine. Nu știu dinainte ce vreau să scriu, am doar o idee generală de cum o să se termine sau o să înceapă, dar mai mult nu.

Inspirația vine din viață, de la orice. Un pix, poate și cel mai banal dintre ele, o privire, o vorbă spusă de cineva, aparent fără mare importanță. În carte sunt multe întâmplări reale, ticuri de-ale mele verbale etc. pentru că, în definitiv, Diana sunt eu; într-o mică-mare măsură. Multe aspecte despre cultura arabă de care pomenesc în carte le-am aflat din discuțiile cu unii colegi străini de la facultate; unul din prietenii mei e din Palestina, deci am avut contact într-un fel cu această cultură.

8. Ai spus la început care sunt genurile tale favorite de carte, iar acum te-aș ruga să împărtășești cu noi 3 cărți preferate „din toate timpurile”.

• „Arta conversației” de Ileana Vulpescu : e o carte bună, foarte bună aș spunee o carte bună, foarte bună aș spune și care nu-ți dă voie să n-o iubești;
• „Numele trandafirului” de Umberto Eco, o provocare de semiotică;
• „Agonie și extaz” de Irving Stone: despre viața lui Michelangelo, un artist de geniu care a demonstrat că operele de artă pot trăi, că marmura are suflet; e deosebită, o recomand.

9. Că tot am vorbit de cărți preferate, sigur trebuie să ai și piese preferate, așa că te rog să asociezi 3 piese din playlist-ul tău care îți plac mult, cu alte 3 cărți în afară de cele precizate mai sus, care, tot așa, îți plac mult.

Aș asocia „Gnossienes” de Erik Satie cu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (Camil Petrescu) pentru că, așa cum am mai zis, este cartea mea de referință, iar compoziția lui Satie se cântă pe fundalul gândurilor personajelor mele.

Cartea Andreei Russo, „Minim”,  pe care vă invit să o citiți pentru că este altceva, un roman al generației noastre care te provoacă să vezi viața altfel. Eu am lucrat la redactarea manuscrisului. O să o asociez cu o piesă pomenită și în carte – „Quiet Resource” de Evelyn Stein.

Și nu în ultimul rând, „Jurnalul unui geniu” de Salvador Dali, cu piesa „Sexy and I Know It” (de LMFAO), mi se pare că se potrivește perfect.

10. Care crezi că este rolul lecturii atunci când vine vorba de copii sau de tineri și de ce nu se mai simt atrași de lectură aceștia?

Cred că nu se mai simt atrași de lectură pentru că au în jur prea multe lucruri care să-i distragă, au soluții mult mai facile să se distreze. Adică e mult mai ușor să te joci pe tabletă sau pe calculator, e mult mai atractiv decât să iei o carte care poate părea dificil de citit și de parcurs. Eu zic că acesta e principalul motiv pentru care nu mai citesc așa mult. Practic, creierul vrea recompensa imediată, iar la jocurile video, spre exemplu, există acea descărcare de dopamină care o garantează.

După cum ziceam, dacă citești mult, afli foarte multe lucruri despre și din viețile altor oameni, pentru că niciun personaj n-a venit de nicăieri; toate au pornit de la cineva cunoscut, având un element real, oricare ar fi acela.Orice ar spune autorul, nu există personaje complet inventate! Practic, atunci când citești, transmiți creierului niște semnale și într-un fel bagi într-un „sertăraș” și stochezi povești de viață sau situații diverse în care te-ai putea afla și tu la un moment dat. Nu mai zic că poți vedea o bibliotecă ca o bază de date a poveștilor de viață, iar de acolo te poți duce să iei o carte și astfel să ai o grămadă de posibilități de evadare sau să întâlnești diverse idei, din care poți învăța foarte multe, iar asta te ajută să crești, să te dezvolți. Asta îi ajută, mai ales, pe copii și tineri pentru că ei nu prea au de unde să afle anumite lucruri, poate nici nu comunică cu părinții lor și atunci dacă nu comunici și nu citești, de unde să știi ce să faci sau cum să reacționezi în anumite situații de care te lovești? Nu cred că trebuie să mai amintesc că lectura îți dezvoltă modul în care te exprimi și modul de a gândi, plus că te relaxează și îți dezvoltă imaginația.

Și cred că mai e un aspect, la o vârstă fragedă poți înțelege care este rolul alegerilor pe care le faci asupra vieții tale, prin intermediul lecturii. Spre exemplu, poate citești o carte și te întrebi de ce autorul a ales să formuleze un anumit final și te întristezi pentru că ai fi vrut să se termine altfel cartea, însă, ideea e că, așa e și în viață, e un singur început și un singur final, iar finalul este suma tuturor alegerilor pe care noi le facem sau cum e cazul scriitorului, a alegerilor pe care le face pentru personajele sale și destinele lor. Practic, diferența dintre un om normal și un scriitor este că cel din urmă își face alegerile de viață în scris și le dă mai departe și altora.

Este foarte important și interesant pentru un copil să-și pună întrebarea „Eu cum aș fi rezolvat o anumită situație pe care personajul acesta a rezolvat-o în felul acesta?”/„Eu ce aș fi făcut?”, iar asta îi dezvoltă mult spiritul critic, inteligența și îl face să înțeleagă importanța anumitor decizii pe care le ia acum sau pe care le va lua.

11. Mi se pare foarte promițător momentul în care un tânăr își scrie prima carte și tocmai din perspectiva asta aș vrea să știu care este mesajul tău pentru tinerii   scriitori care au material pentru o carte și ori se tem să o publice, ori nu au mijloacele necesare?

Ca să publici, în general îți trebuie un gram de curaj sau, mă rog, desaga lui Moș Crăciun. Serios! Fiecare își are nebuniile lui în subconștient, nebunii pe care, de obicei, încearcă să le ascundă; de obicei, oamenii au rețineri ca alții să afle ce gândesc ei cu adevărat. Ceea ce cred că mă diferențiază de mulți alții, este că eu mi-am scris nebuniile pe hârtie și le-am trimis în lume să strălucească. 🙂 Și pentru asta chiar îți trebuie puțin curaj. Cred că multe opere extraordinare nu s-au scris din teama de critică. Din prea multe gânduri și ideea că cineva ar putea să citească un jurnal sau un Word scris într-un moment de inspirație absolută. Și, după părerea mea, creațiile astea sunt cu atât mai valoroase prin autenticitatea lor.

Un autor „mare” nu este neapărat acela care este super talentat, ci este unul care are vorbele la el și curajul să scrie „adevărat” despre ce gândește, fără să se teamă că o să fie judecat. La sfârșit, nu contează neapărat ce zice lumea, pentru că de multe ori, aceia care judecă, în subconștient știu că ar fi făcut același lucru, dar n-au avut de fapt curajul.

Îți trebuie puțină nebunie, mai ales să scrii la persoana I. Ca narator obiectiv reușești să te detașezi de ceea ce se întâmplă în carte sau cu personajele tale, dar ca narator subiectiv ajungi să te întrebi dacă ți s-a întâmplat cu adevărat sau nu ceea ce detaliezi acolo, ajungând să te îndoiești dacă ai trăit sau nu unele lucruri. Așa ajungi să te întrebi dacă există vreo diferență spirituală între tine și personajul pe care l-ai creat, atâta timp cât el se folosește de vocea ta ca să se exprime.

Aveți curaj, nu vă limitați în scris de teama că cineva o să vă judece și, mai ales, dacă sunteți convinși că ceea ce ați scris este cu adevărat bun, nimeni din lumea asta nu poate să vă spună că nu este, scrisul e o noțiune subiectivă și fiecare poate să spună doar pentru el ce e bun sau rău.

12. În final, aș vrea să te întreb dacă poți împărtăși cu noi o pagină de jurnal sau orice alt paragraf care îți place?

O să citez ceva din Camil Petrescu, dacă tot am vorbit despre el și despre iubire. Mi se pare un citat reprezentativ pentru viziunea lui despre iubire, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

El zice că: „Iubirea este un proces de autosugestie și trebuie timp și complicitate pentru formarea ei, de cele mai multe ori te obișnuiești greu, la început, să-ți placă femeia fără de care, mai apoi, nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu era loial să o jignești, să înșeli atâta încredere, pe urmă te obișnuiești cu surâsul ei și vocea ei așa cum te obișnuiești cu un peisaj și, treptat, îți trebuie prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Și, orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă.”

De ce îmi place? Pentru că și Camil Petrescu, la fel ca și mine, încearcă să găsească o explicație științifică sau, mă rog, științifico-fantastică procesului de iubire. Într-adevăr ajungi să te întrebi dacă nu cumva iubirea e mai degrabă un proces patologic sau un frumos proces de autosugestie...

Pe Alexandra Bujor o puteți găsi aici: