Imagini: din arhiva personală a invitatei.
Flavia Tofan, 20 de ani, studentă la Facultatea The Hague University of Applied Sciences, autoarea cărții „Frânturi” apărută la editura Casa Cărții de Știință
Cu Flavia am început să vorbesc pe Instagram atunci când i-am răspuns la un story și de atunci s-a legat o prietenie frumoasă. De-a lungul timpului am descoperit o persoană sensibilă, talentată la scris și pasionată de muzică, sufletistă și foarte atentă la cei din jurul său. Mai multe o să o las pe ea să vă spună
1. Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
O persoană aventuroasă, căreia îi place să descopere lucruri noi, inclusiv oameni, să stau de vorbă cu ei, să-i ascult pentru că nu ai de să știi ce poate răsări dintr-o conversație... cum a fost prietenia noastră, spre exemplu. Sunt iubitoare de adrenalină și foarte deschisă. Sunt omul care nu zice niciodată nu aventurilor.
2. Când a început să-ți placă să citești?
Cred că prima carte care mi-a plăcut a fost când eram mică, prin primară, „Colț Alb”. A fost prima carte care m-a marcat într-un fel sau altul și după aceea nu am mai pus mâna pe cărți, eram prea mică. Eu voiam să mă duc afară, să mă joc și să construiesc lego, lucruri pe care le face orice copil. După aceea, în clasa a V-a, îmi amintesc și acum, eram la ora de română și profa ne-a zis să ne alegem o serie de cărți sau o carte pe care să o prezentăm noi la oră. Bineînțeles, am ales „Colț Alb” și colega mea de bancă, cu care și acum păstrez legătura, a prezentat „Jocurile foamei”. Ea a prezentat-o pe scurt, nimic amănunțit și era aproape de Crăciun și i-am zis mamei atunci, „Da, vreau să citesc această serie, măcar primul volum, să văd dacă-mi place!”. Mama foarte șocată, „Cum, tu să citești??”. Mătușa mea de Crăciun mi-a luat toată seria și știu că a fost prima dată când stăteam până dimineață și citeam. Noi aveam invitați, iar eu stăteam în camera mea, ceilalți copii se jucau, iar eu eram acolo și citeam, în colțișorul meu, în liniștea mea. Am plecat la munte și citeam pe drum, în mașină, însă n-am putut să o termin pentru că atunci când am ajuns acolo, mi-au luat-o și nu mi-au dat-o până la sfârșitul vacanței. La întoarcere am fost invitați la masă și am întârziat, evident, pentru că eu citeam cartea și trebuia să o termin. A fost prima carte sau prima serie pe care am citit-o cu atâta drag, care m-a făcut să am un fel de roller coaster de emoții. Am ajuns la masă, eram plânsă, terminată și toată lumea mă întreba dacă am pățit ceva, iar eu replicam „Nu contează!”. Nu e o carte ușoară și am citit-o de-a lungul anilor de multe ori, am citit-o și în română și în engleză, doar ca să văd diferența de perspectivă, fiind atât de îndrăgostită de serie era frumos să o descopăr și altfel.
3. Ce satisfacții ți-a adus până acum lectura?
Satisfacția de a reuși să evadez din lumea cotidiană, să mă regăsesc, dar nu neapărat în personaje, nu neapărat în poveste, ci în felul autorului de a spune povestea și asta am descoperit-o destul de recent. Caut un mod de a împărtăși cu oamenii poveștile, aventurile, pentru că ei au nevoie de cineva care să-i asculte, iar o carte când o citești nu neapărat o asculți, nu, ea te ascultă pe tine. Ea îți induce anumite stări și tot ea te privește înapoi când o citești, îți privește sufletul pentru că știe exact unde să te ducă.
4. Știu că ai scris o carte. Povestește-ne puțin despre „Frânturi” și cum ți-a venit inspirația să scrii.
Da, de când eram mică, la un moment dat am avut eu niște etape puțin mai dure pentru un copil, nu am fost integrată mereu în colectiv, am experimentat puțin bullying-ul, puțin mai mult decât era necesar și de asta atunci m-am retras în cărți. După ce am trecut peste această perioadă, am avut ideea de a nu lăsa oamenii să fie singuri, de împărtăși idei, ceva, orice, cu lumea asta pentru că vreau să-mi las o amprentă. La un moment dat mama m-a rugat să scriu într-un volum colectiv pentru școală și am acceptat. Vorbisem cu un amic atunci și mi-a zis „Tu ai putea să scrii cartea ta. Ai idei, ai de unde.”. Atunci am zis că nu e așa de rea ideea. Mama m-a atenționat că trebuie să o termin în 3-4 luni, am zis „Bine, așa facem.”. De aici a pornit totul. Și da, am terminat-o la timp, doar cu câteva ore dormite pe noapte.
5. Povestește-mi puțin despre procesul acesta. Cum e să colaborezi cu o editură?
Este un proces destul de lung, iar eu sunt o fire destul de nerăbdătoare, mai ales când este vorba despre ceva nou, sunt foarte entuziasmată.
Am trimis manuscrisul la o editură pe care o cunoșteam fiindcă și mama a publicat o carte tot la ei, știam că sunt serioși, că își dau interesul și nu este atât de greu de ajuns la ei. Dacă manuscrisul este bun, chiar răspund, nu te lasă săptămâni în așteptare, de aceea i-am ales pe cei de la editura Casa cărții de știință. Am fost foarte încântată, pentru că mi-au zis că văd lucrurile diferit pentru vârsta aceea.
Mi-au citit manuscrisul și au zis: „Da, îl edităm. Da, îl scoatem.” M-au întrebat cum vreau să arate pe pagină, mi-au ascultat ideea, dar au venit și cu altele. M-au întrebat de conceptul pentru copertă, le-am trimis un citat și au venit și ei cu o propunere. Mi-a plăcut mult mai mult citatul lor și amuzant era că el descria mai bine ce era în carte. Am tot comunicat și m-au întrebat despre drepturile de autor, despre fotografia de copertă și despre altele. Răducu Popa m-a ajutat atunci foarte mult la copertă și îi mulțumesc pentru asta, și acum când văd coperta sunt uimită de ce a reușit să facă, eu doar i-am zis cum vreau să arate, am mers pe mâna lui și îi sunt recunoscătoare că m-a ajutat cu dragă inimă și nu o dată, ci de mai multe ori. Cam ăsta a fost procesul pe scurt.
La final mi-au trimis ediția virtuală, apoi pachetul. Îmi amintesc și acum, am ieșit de la școală și am luat coletul. Drumul spre casă, pe care îl făceam într-un sfert de oră, l-am parcurs în șapte minute cu ghiozdanul ăla greu în spate, iar toate cele 100 de cărți care erau, le-am cărat până la etajul 3. Am fost foarte încântată când am atins cărțile efectiv și am început să plâng de fericire.
6. Ce i-ai sfătui pe tinerii care au material pentru o carte, dar care nu au curajul sau posibilitatea să o publice?
Am fost mereu genul de persoană care merge pe ideea de „you only live once” și dacă nu-mi iese din prima, trebuie să-mi iasă din a doua, dacă nu este momentul, ok, nu-mi iese nici a treia, a patra oară... mai revizuiesc odată. Ce aș putea schimba la el? Ce pot să fac ca să fie mai bun? De obicei, le-aș zice „Puneți întrebări!”. Dacă ceilalți nu înțeleg ce am vrut să transmit, înseamnă că problema nu este la mine, problema este la ei pentru că nu au înțeles. Toți autorii mari, inclusiv J. K. Rowling, au fost refuzați de multe edituri și aici apare ideea de a nu renunța. Există „acel moment”, acel moment al tău pe care o să-l ai, acea sclipire. Dacă n-a fost momentul potrivit să o publici înseamnă că, nu e momentul apariției cărții respective sau poate există cauze pe care tu nu le înțelegi. Dacă este momentul să o lași în lume, să comunice cu lumea, atunci da, se va întâmpla, dar niciodată nu renunța!
Eu chiar sper să văd mai mulți tineri pe piață. E păcat! Sunt tineri, adolescenți, care scriu atât de frumos și e păcat să nu fie cuvintele împărtășite pentru că uneori cuvintele chiar vindecă.
7. Știu că ai avut parte de o lansare la Târgul Axis Libri. Cum te-ai simțit când ți-ai lăsat cartea „să zboare” în lume?
Nu mi-a venit să cred în momentul acela. Când eram acolo, la lansarea de carte și vorbeam la microfon în fața lumii, mă gândeam „Chiar mă ascultă? Chiar este dornică să mă asculte?”. A existat înainte de asta o lansare și la liceul unde învățam, în urma căreia, am primit un mesaj de la o elevă ce-mi spunea că a fost atentă la fiecare cuvânt pe care l-am scris și că s-a regăsit în paginile cărții. Cuvintele ei m-au atins și mi-am spus că dacă un singur om a reușit să simtă asta, înseamnă că mi-am îndeplinit scopul, așa că m-am dus la lansarea de la târg cu acest sentiment, pentru că era ceea mi-am propus. A fost frumos să vorbesc atât de liber și cu fericirea aceea în suflet!
8. Există dezbaterea asta veșnică între carte și film. Există vreun film care „a bătut” vreo carte în opinia ta?
Să zicem că au fost filme, mini-seriale, care au încercat să se apropie de cărți și nu cred că e vorba de depășit, nu ai cum să depășești ceva după care te inspiri, mai ales când creezi o altă artă, pentru că filmul este o altă artă. Da, mă supăr în momentul în care o carte este pusă pe bucățele într-un film și nu se respectă ceea ce este acolo și da, asta mă deranjează. Dar sunt arte diferite și chiar dacă am văzut filmul prima dată, am citit apoi și cartea.
Cum a fost și la „Queen’s Gambit”, cel mai recent serial de care aproape toată lumea știe în momentul ăsta. Mi-a plăcut foarte mult serialul, adică este un serial extrem de bun! Am citit și cartea după ce l-am vizionat, carte pe care am terminat-o repede. Aici e o chestie controversată pentru că ai nevoie de o memorie vizuală foarte bună atunci când citești cartea asta, ca să poți să-ți imaginezi piesele de șah cum se mișcă. Asta aș găsi eu în minus la cartea asta, pe când în serial vezi efectiv ce se întâmplă și admiri jocul, pentru că totul se întâmplă în jurul șahului. Asta e puțin mai greu la carte, cel puțin asta am găsit eu, deși îmi place să joc șah și am jucat de când eram mică. Aici serialul chiar a respectat cartea, au fost doar anumite detalii care nu s-au regăsit, normal, dar s-a apropiat foarte mult.
Cred că filmul depășește cartea, când acesta reușește să le aducă oamenilor imaginea de ansamblu,celor care n-au găsit cartea potrivită și prin film să-i facă să înțeleagă povestea respectivă.
Cartea a fost WOW, excepțional scrisă, și am văzut că a ajuns bestseller după reeditare deși stătuse atâta timp în uitare. Astfel, mi s-a demonstrat încă o dată că ceea ce e scris rămâne.
În cazul de față, cartea și filmul se completează și am încetat să văd totul ca un război între cele două și mi-am dat seama că oamenii sunt diferiți, așa cum a zis J. K. Rowling, nu există oameni care nu citesc, ci doar oameni care nu au dat peste cartea potrivită, carte care să-i facă să citească. Eu am avut noroc cu „Jocurile foamei”, dar poate alții nu l-au avut. Spre exemplu, puteam să încep să citesc de la „Colț Alb”, dar n-a avut impactul potrivit, pe când „Jocurile foamei”, da. Sunt cărți care ne cheamă la un moment dat să le citim, într-un moment al vieții. De ce să lăsăm povestea să moară, când putem să o punem într-un film sau serial?
Și mai e ceva, filmele se adaptează de obicei la ce are nevoie lumea, pe când cărțile nu. Sunt unele lucruri pe care oamenii nu o să le înțeleagă niciodată în cărți și nu pot risca asta și în filme.
9. Care sunt acele cărți care ți-au trezit emoții puternice de-a lungul timpului? Poți face un top 3?
Nu pot să zic că am un top 3. Am cărți care au venit la momentul potrivit, când am avut nevoie foarte mare de ele. Mi-a plăcut seria „Tronul de cleștar”, pe care am citit-o și în engleză și care are 8 volume. Am început-o când eram în clasa a VIII-a, pe atunci am avut o problemă de sănătate, am stat în spital, pentru că am făcut Hepatită A și am avut cartea asta la mine. La un moment dat, nu aveam voie să mă supun unui efort mare și au vrut asistentele să-mi ia cartea, vrând să mă determine să nu mai citesc atât de mult. M-am uitat așa la ele și le-am zis: „Eu nu mă uit pe telefon și chiar nu stau pe el.” „Da, ai dreptate...” și m-au lăsat să citesc și le-a plăcut mult chestia asta. Amuzant este că am început seria când eram în clasa a VIII-a și a apărut ultimul volum când eram eu în clasa a XII-a. Seria a fost pe tot parcursul liceului cu mine. Am terminat-o, țin minte și acum, pe 1 decembrie și am plâns mult. M-a ajutat și în dezvoltarea mea ca om, dar și în exersarea limbii engleze. E pe același loc cu „Jocurile foamei”.
Ce am mai citit și mi-a plăcut mult este „Beautiful Broken Things”. Are și o continuare bună care se numește „Fierce Fragile Hearts”. Vorbește despre subiecte controversate, despre depresie, despre prietenie, cum intervin anumite diferențe, cum se simte un om când este pus în anumite situații nu confortabile. Mi-a plăcut că vorbește despre puterea unui om de a se ridica de jos și de a spune „Stop!” anumitor vicii.
Am mai citit „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood este și ea în topul meu. De aceeași autoare am comandat și cartea „The Penelope”. În ea este vorba despre mitul așteptării Penelopei și despre mitologia greacă, este reinterpretat mitul și povestit din perspectiva Penelopei.
10. După părerea ta, cui revine responsabilitatea „deschiderii apetitului” pentru citit? Bunici, părinți, profesori... Cine greșește?
Este o vină colectivă, mi se pare. Eu am trecut prin liceu citind. Am fost o persoană care a vrut să cunoască. Avem accesul la informație, doar că nu mai există acea dorință de a căuta, de a verifica veridicitatea sursei. În plus, faptul că oamenii iau în general totul de-a gata și că au impresia că este bun ce le este dat, ăsta fiind încă un motiv care alimentează dorința de a nu citi. Cititul este văzut ca un fel de pierdere de timp. Oamenii nu mai sunt dispuși să simtă, pentru că o carte îți dă o stare. Vor să se ascundă de ei înșiși și cred că din asta vine frica.
Intervin și influențele profesorilor, felul în care profesorii îți dau un exemplu. Mama mea este profesoară de limba română, mi-a povestit mai multe cărți și mi-a fost profă timp de 8 ani. Felul în care povestea cărțile la clasă era WOW! Vorbea într-un mod despre o carte, de exemplu „Cel mai iubit dintre pământeni”. Eu am citit-o de dragul ei și este în topul meu, este extraordinară, este fenomenală, deși toată lumea spune „Ah, da, cărțile românilor noștri, „Moara cu noroc”, „Ultima noapte de dragoste...” în semn de respingere. Mereu asociază Moromeții cu „Cel mai iubit dintre pământeni” și le zic că da, este același autor, Marin Preda, dar sunt total diferite de nici mie nu mi-a venit să cred.
Cred că nici oamenii nu mai găsesc plăcere în a împărtăși cu copii ceea ce le place lor, pentru că au impresia că vor fi atacați și pentru că noi trăim într-o societate care judecă mult și nu vrem să ne fie judecată și sensibilitatea. Sunt din ce în ce mai puțini oameni care povestesc până și despre filmele care le-au plăcut. E vorba de timpul pe care îl investim, pentru că atunci când investim timp în ceva, ne atașăm de acel lucru și asta mi se pare valabil și în relațiile dintre noi. Investim mai mult timp când citim o carte, decât când vedem un film și atunci când investești s-ar putea să te îndrăgostești. „A te îndrăgosti” pentru mine nu mai înseamnă modul romantic, amoros, nu. Poți să te îndrăgostești de o carte, de un film, de muzică, de conversația pe care o ai cu cineva, pentru că investești timp, adică o bucățică din tine. Timpul este foarte prețios în ziua de azi. E o vină colectivă împărțită în mod egal. Nu sunt în măsură să judec procentele, dar trebuie să existe și din partea noastră voință. Cărțile au magia lor de a te atrage și în același timp este vina ta dacă nu vrei să le răspunzi.
11. Atunci când citești îți notezi idei, citate, gânduri din cărți? Ai vreun sistem anume?
Sinceră să fiu, niciodată nu am subliniat pe cărți. Cred că am pus la câteva pasaje post-it-uri, dar doar pentru că mi-a trebuit la o activitate. Nu-mi place să scriu pe cărți și nici paginile să fie îndoite. Anumite cărți la mine arată ca noi, adică le-am citit, le-am terminat și zici că n-au fost deschise niciodată. Eu am respectul ăsta față de cărți în general. În rest, îmi mai notez, dar, de obicei îmi las mintea să le absoarbă. Îmi place să le memorez, să mai trec prin ele și la un moment dat dacă le voi regăsi, îmi vor atrage atenția.
12. Care crezi că este sau ar trebui să fie rolul lecturii în societate?
De a atinge sufletele, de a le arăta oamenilor că nu există singurătate. Din „Cel mai iubit dintre pământeni” mi-am amintit o replică, „Ce e un om singur? Singur cu adevărat? E un om fără soluție, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate și a-l urma.” Suferința e un moment de repaus, în care timpul nu trece. Dacă ne uităm și analizăm, o să vedem că fericirea e cea care trece cel mai repede, timpul trece. Suferința, într-un fel sau altul, este o pauză care ne apasă și de care credem că nu putem scăpa. De aceea zic, fericirea o putem găsi în cărți pentru că timpul trece atunci când citești, este un moment de fericire. Noi nu vedem asta pentru că fericire e mereu în lucrurile ascunse.
Rolul lecturii este de a deschide porți, de a deschide mințile, de arăta lumii că are nevoie de informație, de a arăta ce este de calitate și ce nu, pentru că nu tot ceea ce citim este veridic. În același timp, poți să-ți dai seama de un autor care vrea să schimbe ceva sau de un autor care a vrut să umple pagini. Îți dai seama cine a pus suflet, cine a vrut să meargă în continuare cu asta și cine a făcut-o doar pentru că „a trebuit”.
Când citești niște cuvinte scrise, când sunt pe foaie ele nu mai pot fi șterse și în momentul ăla ți se deschid porțile și subconștientul tău lucrează. Rolul lecturii este de a ne aduce aproape de adevăr.
13. În final, poți oferi câteva titluri care crezi că merită citite, pentru cei la început de drum?
Am menționat mai devreme „Beautiful Broken Things”(Sara Barnard). Mi-a mai plăcut mult și „Băiatul cu pijamale în dungi”(John Boyne). Este scurtă cartea, este scrisă într-un fel atât de profund și în același timp atât de inocent și poate fi înțeleasă destul de ușor. Pentru iubitorii de aventură și mister, mi-a plăcut mult Guillaume Musso. De la el mi-au plăcut atât „Fata și noaptea”, cât și „Un apartament la Paris”.
„Fata și noaptea” o recomand sută la sută pentru că are un moment pe care nu l-am mai întâlnit și o unicitate care, scuze că zic, te șochează. Și „Sub aceeași stea” (John Green) e ușor de citit, „Toată lumina pe care nu o putem vedea”(Antohny Doerr) dar și „Cum să oprești timpul” (Matt Haig).
Mulțumim că ați stat cu noi până la final și sperăm amândouă că ați găsit în rândurile de mai sus cuvinte care să vă inspire!
Pe Flavia o puteți găsi pe Instagram, Facebook, dar și cu un articol pentru asociația în care se implică – Collective.