ochi flămând ochi flămând te strecori la mine-n gând

ochi flămând ochi flămând cu frică la mine-n gând.

După ce a trăit cel mai marcant eveniment al vieții sale, unul dintre marii navigatori ai mărilor s-a retras în micul sat pescăresc al copilăriei sale, acasă la o veche prietenă.

Fostul căpitan Bundhell a fost primit de Leyla Sendrig cu o oarecare răceală. În ciuda faptului că bărbatul și-a anunțat venirea din timp, femeia s-a arătat deranjată când în pragul ușii ei a văzut un om despre care nu își amintea mai nimic în afară de faptul că ieșea aproape zilnic în larg cu pescarii în vremea adolescenței. De atunci nu îl văzuse decât în ziare și acolo părea foarte diferit de cum arăta acum. Cotidianele îl înfățișau drept un om plin de viață și activ, lăudându-l pentru spiritul de aventurier de care dă dovadă prin îndelungatele sale expediții pe apele Pacificului. În poze avea întotdeauna un zâmbet ce îi descoperea dantura sănătoasă și purta mândru uniforma marinărească.  Însă acum el era altul: părul  rar îi albise, avea ochii obosiți și mâinile subțiri, cu tendoane vizibile și unghii murdare. Sendrig, cu toate acestea, i-a pregătit camera și l-a așezat la masă fără să-l întrebe de viața lui sau să se îngrijoreze de înfățișarea lui jalnică. Nu se simțea în apele ei să îl întrebe ce a pățit și acest sentiment, cu timpul, a fost scufundat în indiferență. Până la urmă, nici măcar nu erau atât de apropiați acum cincisprezece ani și el stătea doar în gazdă.

Căsuța strâmtă a lui Sendrig era o moștenire primită de la bunica ei. Aceasta a intuit că nepoata nu va dori nici în ruptul capului să-și petreacă viața în gălăgia orașelor mari, așadar căbănuța de pe malul mării a fost locul unde Sendrig și-a petrecut tinerețea și probabil își va petrece și bătrânețea. Femeia aerisea casa oricând simțea că se sufocă între patru pereți, nesuportând praful și mizeria. Mirosul sărat al mării era puternic îmbibat în temelia casei și noaptea te culcai la auzul valurilor. Casa, ce-i drept, era veche și i-ar fi trebuit niște reparații, dar Sendrig se descurca de una singură să schimbe un bec sau să fixeze o ușă ce scârțâia. Personalitatea ei melancolică dar aventuroasă era împrăștiată peste tot prin casă: deținea tot soiul de obiecte vechi, albume de fotografii cu bunica ei, colecții de cochilii de melci și de scoici, iar stăpâna casei mereu avea grijă să îmbelșugheze bucătăria cu tot ce aduceau comercianții străini în piață. Sendrig nu a călătorit mult la viața ei, dar cunoștea lumea prin gust. Oricum, femeia nici nu și-ar fi dorit să părăsească adăpostul casei în care a petrecut copilăria alături de bunică.

 Cele mai însemnate amintiri erau poveștile din nopțile furtunoase, când bătrâna deschidea larg ochii să-și amintească aventurile marinarilor de demult...

Viața lor de zi cu zi mergea dureros de obișnuit: stăpâna se ocupa de casă, se ducea în piață, ieșea pe mare sau se plimba singură pe malul mării. Bundhell stătea majoritatea timpului în casă, se trezea târziu și se cotrobăia printre albumele, tablourile și antichitățile expuse prin casă. Privea fotografia înrămată a unui bărbat ce părea că poartă o uniformă de ofițer de armată, probabil o rudă a gazdei. Tot uitându-se prin casă, a reușit să afle că acel bărbat aparținea marinei militare și a servit în război. 

Bundhell consuma multă cafea și mânca foarte puțin. Sendrig, cu mania aerisirii casei și a ordinii, deseori se plângea de neglijența oaspetelui de a lăsa draperiile trase și mâncarea neatinsă pe masă.  Conversațiile lor erau monotone și rare, spre surprinderea lui Sendrig, care îl știa pe Bundhell drept un bărbat vioi și deschis. Ca să mai aducă puțină vorbărie prin casă, femeia aducea aminte de vremea urâtă de afară sau povestea de cât de puțin pește a prins în ziua respectivă. Bundhell aproba absent, cufundat în cu totul alte gânduri. Stăpâna casei știa că el se tot uita printre lucrurile bunicului ei și credea că nu poate exista ceva mai important la care bărbatul ar putea reflecta atât de profund. Sendrig, la momentul respectiv, nu-și aducea aminte mare lucru despre bunicul ei; tot ce știa era că murise în război într-o bătălie navală. Îi povestise bunica ei ceva mai în detaliu, dar amintirea era vagă. În general, ea nu privea cu ochi buni oamenii care și-au petrecut viața mai mult pe apă decât pe uscat.

Într-o dimineață, Sendrig l-a găsit pe Bundhell leșinat pe podeaua din camera lui. Medicul a spus același lucru pe care femeia îl intuise: fostul căpitan nu mănâncă și nu face destulă mișcare. Astfel, gazda a trebuit să-l ia pe Bundhell în plimbările ei de pe plajă.

Acest lucru nu prea îi convenea lui Sendrig întrucât ieșirile pe malul mării erau cel mai prețios escapism al ei și îl vedea pe Bundhell mai mult ca pe o povară de când se îmbolnăvise. Îl percepea astfel și înainte, dar abia în acel moment simțea că locuiește cu un adevărat parazit în casă sau, mai rău, trebuia să aibă grijă de el asemenea unui copil leneș.

Într-o seară răcoroasă de decembrie cei doi mergeau cu pași liniștiți pe plaja cu nisip gri-argintiu. Sendrig era cu doi metri înaintea lui Bundhell, făcând pași la fel de lenți, dar mai lungi. Marea era calmă, cu valuri reci înaintând lent către țărm și un imens vas de marfă în orizont. Nu era încă întuneric; pe cer se observau nori de o culoare albastru marin ce intrau în contrast cu impresia vizuală că țărmul nu era acoperit de nisip, ci de zăpadă prăfoasă.

- Ai vrea să mergi cu mine cu barca într-o zi? Sendrig rupse jalnica tăcere și se întoarse spre omul din spatele ei.

- Nu îmi priește vremea. E foarte frig. Ziceau că va fi furtună ziua următoare.

Vocea lui Bundhell era răgușită și tonul absent. 

Sendrig doar voia să înceapă o conversație. Era plictisită și se simțea penibil să se plimbe cu cineva și să nu vorbească deloc. I se părea ciudat faptul că, de când stă cu ea, Bundhell nu s-a arătat deloc sociabil - caracteristică ce îl definea până la sânge înainte. Se uită la vasul din orizont.

- Unde crezi că se duce?

- Nu știu. Poate-n Africa.

Sendrig nu-și putea da seama dacă el glumea, vorbea serios sau doar spunea ceva doar de dragul de a spune ceva. Ajunsese inițial la concluzia că el își bătea joc de ea ca să se umfle-n pene cu atitudinea lui de atotcunoscător al mărilor și al rutelor maritime, dar renunță la idee și-și spusese că a încercat să glumească și nu i-a ieșit. Totuși, era iritată de comportamentul lui de când stătea în casa ei. Nici măcar nu avea respectul să o privească în ochi.

- Eu nu cred că merge atât de departe, răspunse, parcă dorind să continue gluma.

- Da.

Le era frig.

- Cum a fost viața ta pe mare? zise ea după un timp bun de mers. Nu credea înainte că va ajunge să-l întrebe așa ceva.

- Ce?

- Scuze. Poate nu vrei să vorbești despre asta...

- Ba nu, sunt bine.

Vocea începu să-i sune mai apăsătoare și mai puțin bolnavă. Bundhell stătu puțin, privind vasul, apoi mica pată albicioasă de pe cer ce se ghicea a fi soarele apunând. După poziție, zici că era fix în dreptul vasului.

- Toți marinarii sunt oameni de treabă, Leyla. În orice port îți faci ușor prieteni dacă ești marinar. Ce bine că am fost marinar. Marinarii vorbesc mult, știai? Vorbesc despre multe și nu te plictisești să-i asculți...Știu asta, c-am fost marinar și la rândul meu am povestit multe altor marinari și am auzit multe de la alți marinari.

De data asta avea un ton mai normal și se înveselise puțin, dar tot păstra o mică bolnăviciune în glas. Buzele sale crăpate au rămas întredeschise și ochii lui priveau confuzi către largul mării. Își aduna gândurile să mai spună ceva, să menționeze un lucru, măcar un anumit lucru, căci, dacă ce intuise despre bunicul ei era adevărat, atunci putea auzi de la femeie ce dorea să audă. Dar rămase încremenit cu ochii spre apă. Sendrig credea pur și simplu că el și-a dat seama de faptul că a folosit prea des cuvântul „marinar” și nu mai voia să continue să vorbească de teamă să nu-l folosească iarăși. Poate și asta era o glumă ce nu i-a ieșit.

- Despre ce vorbesc marinarii?

Femeia nu era atât de dornică de vorbărie serioasă și nici nu îi plăcea stilul de viață fugar al oamenilor mării, dar avea o milă patetică pentru bolnav. Nu îi era în fire să fie inițiatoare de conversații - îi plăcea mai degrabă să stea tăcută și să asculte. Și-a dat seama că este o bună ascultătoare de copilă, mereu dorind să audă povești despre mare spuse de bunica ei.

- Viața marinarilor poate nu e așa de plictisitoare, nu știu. Eu am găsit-o fascinantă. Pământul are limitele sale, dar marea e nesfârșită. În fiecare port este o lume nouă cu alți oameni care la rândul lor au acea dorință de aventură ca tine. Dar, ce-i drept, este amuzant să vorbești numai atunci când sunteți mai mulți la o petrecere târzie și să vă povestiți sirenele și vârtejurile și, înainte să vă despărțiți, cântați tot ce vă amintiți că s-a mai cântat și-n alt port...Orice port este, de fapt, același loc, dar...în alt loc, cred. Nu știu dacă s-a înțeles.

Lui Sendrig îi era teamă să-i ceară să-i spună o poveste.

- Cred c-am priceput, spuse ea tăcut, cu ochii în pământ.

Au mai mers o bucată de drum fără nicio vorbă.

- Ai putea să auzi o poveste? Bundhell ținea capul în pământ dar își aținti ochii spre ea, ca și cum de răspunsul ei ar depinde întreaga lui viață.

Pe Sendrig deja o enerva comportamentul lui de bolnav. Se opriseră undeva pe mal, cei doi aflându-se între mare și căbănuță. Femeia, indiferentă, trase o privire spre casă, apoi spre Bundhell. Pentru prima oară în ziua aceea s-au privit ochi în ochi. Nu a durat mai mult de un moment.

- Da, pot.

Sendrig nici nu mai știa unde să-și îndrepte privirea. La el, la casă, la mare sau în jos. Dar știa că urma să asculte o poveste despre mare, așa că, instinctiv, își mută privirea cât mai departe de valurile reci de culoarea stâncilor.

- Vasul meu a străbătut mai multe rute ale Pacificului decât aveți voie să cunoașteți, își începu Bundhell povestirea. Nimeni nu m-a obligat s-o iau pe-acolo, dar am fost. Eram curios! Toți căpitanii, barcagii locali, până și amărâții de ofițeri au fost și povesteau cu atâta sete despre femei cu urechi de pește, murene-dragoni, curenți negri și balene zburătoare. Îi credea cineva? Pariez pe colecția mea de perle - mi se pare c-am donat-o - că nu erau crezuți; dar aveau povești pe cinste și cu toții erau fascinați. Ironic, nici eu nu prea credeam. Și nici acum nu cred că trebuie să mergi până-n Groapa Marianelor sau nu știu ce recif ca să-ți cadă-n vasul de pescuit meduze cu dinți de om.

Sendrig nu știa cum să interpreteze brusca vitalitate a căpitanului. Nu o mai interesa dacă glumea, căci știa că spune adevărul. Și-o imagina pe bunica ei și își aduse aminte motivul pentru care simțea repulsie față de oamenii ce stau cu lunile pe navele acelea îndepărtate. Căpitanul nici nu se interesa dacă ea-l asculta, tot ce căuta era să vorbească și să spună, în sfârșit, lucrul. 

- Leyla, ai auzit cumva de Ochi Flămând?

Se uita la ea cu aceeași disperare cu care o privi atunci când îi ceru voie să-i spună povestea.

Ea auzise de Ochi Flămând, dar i se părea ceva foarte vag, ca o amintire îndepărtată. Știa doar că în jurul acestei arătări s-au tot inventat povești pescărești jalnice, ce erau la modă mai ales în perioada de după război, când ea era copilă. Auzise prima oară de Ochi Flămând de la copiii de vârsta ei din sat. O întrebase pe bunica ei ce este acel lucru și îi rămăsese în cap imaginea bătrânei cum își dezlipi ochii de la ea și-și îndreptă privirea spre fereastră, spre largul mării. Or vorbi ei de Ochi Flămând, zicea, dar nu l-au văzut niciodată. Felul cum a spus-o a făcut-o pe fată și mai curioasă și nu s-a dat bătută până când nu a reconstituit povestea din gura băieților ce vindeau peștișori fripți în piață. Auzise mai multe versiuni ale aceleiași povești, dar puse cap la cap făceau sens: uneori era un monstru ca un dragon cu mai multe cozi, alteori un narval supradimensionat sau un vierme lung, țepos, de peste 6 metri. Tot ce era clar era că ataca navele armatei sau vasele de pescuit. Nimeni nu mai avea șanse de supraviețuire odată ce-i întâlnea ochiul cel mare, pregătit să atace. Dar ce îl făcea pe Ochi Flămând special era privirea.

Sendrig începu să tremure. Nu răspunse și evită contactul vizual.

- O, eu l-am văzut, continuă Bundhell. Rânjetul lui maniacal o sperie pe Sendrig. În mintea femeii ieșea ca din ceață capul asemenea unui obuz cu un ochi colosal ...de ce i se părea familiară această conversație?

- Nici n-a trebuit să mă duc prea departe în Ocean, continuă. Nici n-a fost necesar să-mi doresc în acel moment să-l caut. Eram cu un amic pe vasul lui de pescuit când s-au întâmplat toate. Mult prea rapid, îți zic, mult prea rapid…

Bundhell înțepeni în nisip. Sendrig îi privi bocancii murdari. Compulsiv, dori să continue conversația în casă și să-i spele. Nu era totuși în stare să spună ceva, acum când se simți și mai bântuită de legenda care a făcut-o să fie terifiată de tot ce înseamnă viața pe mare.

La 14 ani Sendrig auzise tot soiul de povești cu Ochi Flămând și ce i se părea fascinant la această creatură era că toată lumea venea cu ceva nou. Tukson de la băcănie zicea că are zece picioare și se hrănea cu stridii, nicidecum cu oameni. Kendra croitoreasa îi spunea că Ochi Flămând este de fapt un mamifer fără blană și îi poți vedea intestinele prin pielea transparentă. Leon, băiatul cu ziarele, auzise de la un pescar bătrân că Ochi Flămând nu există și de fapt impresia de ochi imens este doar din cauza vaselor scufundate în război. Dar numai în bunica ei putea avea încredere când venea vorba de veridicitatea unei povești marinărești, așa că, într-o bună zi, fata îi zise tot ce știa că se spune prin sat despre Ochi Flămând și, în schimb, primise un zâmbet înghețat, melancolic. Războiul a scos mulți monștrii din ocean. Ei erau în ape de mult, dar acum s-au trezit… Tânăra Sendrig nu pricepea de ce bunica nu îi spunea și ea ce știe despre monstru.

În fața lui Bundhell a înțeles de fapt de ce i-a luat atât de mult bunicii să-i spună adevărata poveste. Asemenea creatură nu se discută decât după ce îți trece.

- L-a măturat pur și simplu de pe bord. Zici c-a zburat. I-am auzit ultimul țipăt ca un pescăruș în văzduh. Avea tentacule atât de rapide și de puternice. Habar n-aveam că-i Ochi Flămând și nici nu mă puteam gândi la altceva în afară de unde puteam să-mi fi lăsat arma. Degeaba! Mușchii lui zici că erau de oțel. Vasul se balansa ca pe timp de cutremur și dihania făcea valuri de eram deja ud leoarcă. Ce-am făcut? Mai degrabă am găsit o macetă cu care curățam peștele și am dat ca disperatu-n brațele lui. Tăiam, înfigeam, doar eu știam ce făceam acolo. A fost de groază, zic. Groază. Nu știu cum reușise dar se făcu fisură. Îmi ziceam deja că eram mort. Încercam să mă țin de ceva, orice, să nu-mi pierd echilibrul dar degeaba. În apă m-am dus.

Sendrig știa ce urmează să-i spună. Știa că Ochi Flămând nu este creatura cu tentacule sau narvalul cât un balon cu aer cald, ci că toată legenda provine din Ochi și felul în care te privește acesta. Așa i-a spus bunica.

- Și l-am văzut.

Bundhell privi spre mare retrăind scena. Dar, spre deosebire de Sendrig, care deja se îngrozise, fugind spre casă cu ochii strâns închiși, acoperindu-și urechile cu palmele, fostul căpitan rămase țeapăn și furios. Dacă ar putea, ar ridica pătura de apă a oceanului ca să caute monstrul care l-a făcut să nu mai poată călători pe mare fără să se simtă victima unui blestem bolnav. Marea, pentru el, nu mai însemna nimic altceva decât cel mai înfricoșător dușman pe care l-a întâlnit vreodată.

Ochiul acela imens fusese dezgropat din amintirile sale și teama îi pătrunse în măduva spinării. Fugi spre casă, dar Sendrig îi închise ușa în nas. 

- SĂ NU INTRI! îi strigă femeia cu glas ascuțit.

- Înăuntru…! Te implor, înăuntru, înăuntru, înăuntru...cuvintele lui Bundhell s-au înăbușit în nodul din gât. Amintirea devenea prea grea și era convins că marea îl privește, iar Sendrig știa asta. Bundhell îl văzuse pe Ochi Flămând și era singura persoană care i-a supraviețuit privirii.

Bunica lui Sendrig, până la urmă, s-a deschis nepoatei și i-a spus povestea lui Ochi Flămând când fata a împlinit 16 ani și-și făcea planuri să trăiască și ea pe mare, să vadă lumea…

- Minți! striga în fața bătrânei. Nu ți-e rușine să vorbești așa de bunicu’?! Crezi c-așa poți să mă-nchizi în casa asta prăfuită tot restul vieții, hă?! Nu te cred! 

Reacția ei de atunci îi bubuia în creier în timp ce Bundhell bătea disperat în ușă și în geam, tânguindu-se ca un cerșetor. Se ridică în picioare și strigă fostului căpitan, s-o audă:

- Nici măcar nu te cunosc! Mâine te-ntorci de unde-ai venit!

Și îi deschise ușa. Plină de nervi, se uita țintă la Bundhell.

Conform legendei, atunci când un individ este privit de Ochi Flămând, acesta nu mai are nicio șansă de supraviețuire. În ziua ce a urmat atacului vasului de pește, Bundhell a fost găsit inconștient pe o plajă pietroasă și incidentul a fost clasat de către ziare drept o scufundare cauzată de proasta mentenanță a vasului. Bundhell nu a putut spune ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu putea fi crezut, dar, mai important, nu-i trecuse. Ochi Flămând era încă acolo, în abisul gândirii sale. Și astfel și-a luat o pauză de la aventuri. Iar această pauză s-a transformat în pensie. Nu mai putea privi marea la fel, știind că și ea îl privește. Dar altceva în afară de mare nu cunoștea și nu avea unde să se ducă. Satul copilăriei era singura scăpare și doar pe Sendrig o mai știa. Leyla Sendrig, singura din generația lor care nu a fugit de-acasă pe un vas de croazieră. Bundhell cel de dinainte ar fi crezut-o pe femeia aceasta ca fiind superficială și îngustă la minte, dar după ce a văzut adevărata față a apelor, a înțeles de ce a rămas cu picioarele pe pământ. Femeia a avut norocul să îl cunoască pe adevăratul Ochi Flămând fără să fie privită de acesta. 

Dimineața următoare, Sendrig stătea rezemată de un stâlp al verandei, privindu-l pe Bundhell cum își pregătea barca. Era și timpul să plece.

- Bunico, tu de unde știi de Ochi Flămând? Tânăra Leyla Sendrig își așeză capul în poala bunicii, cu lacrimi în ochi privind departe, în nicio direcție.

- Cum să nu-l știu? Se strecoară în fiecare noapte în coșmarurile mele și îl văd pe bunicul tău…

Și Sendrig vedea.

Bătrâna privea spre mare.

- Uneori mi-e frică, așa, din senin.