Narațiunea câștigătoare la concursul organizat în cadrul clubului de lectură „Zece Muze Citesc” inspirată din romanul „Idiotul”.

Urechile, aproape acoperite de părul brunet, ofereau un oarecare sentiment de suspiciune, fiind clar că ceva avea de ascuns, contrar declaraților sale de mai târziu. Ceea ce îl desemna pe Ivan ca un om frumos erau, în schimb, obrajii săi. Deși, pentru rusul de rând roșeala obrajilor este un fapt de sine înțeles, nimeni nu putea să rămână indiferent unui asemenea om. Avea niște obraji relativ mari, ai unui bărbat în toată firea și muncit, chit că nu a pus osul la treabă în nici o zi din viața sa, dar bine proporționați cu restul capului, spre deosebire de frunte, a cărei mărime, în comparație cu cea a ochilor, care erau de un albastru închis, prin care puteai să privești până în adâncul sufletului uman, oferea un contrast oribil pe care îl vezi la mulți dintre mojicii noștri, în Rusia. Obrajii ofereau căldura unui sentiment de dragoste pentru viață, de pasiune, de dorință spre a te bucura de lumea din jur și, în final, nu ți-l puteai imagina pe Ivan murind. Dacă și el, Ivan cel Viu, va avea să moară, atunci cum am mai putea noi, restul omenirii, să trăim? Cum am mai ști noi ce înseamnă să trăim și să ne bucurăm, să iubim și să dorim, fără să-l avem pe Ivan, sau pe alții ca el, printre noi? Cum poate omul de rând, mojicul rus, să trăiască fără să se supună?

Evenimentele recente din povestea noastră ne fac să reflectăm la cele petrecute de dinainte și, pentru a înțelege mai bine cum s-a dat curs tuturor evenimentelor, cititorul are nevoie de ceva mai multe informații. Poate ciudat i s-ar părea că, prințul Lev Nikolaevici Mîşkin, cel a cărui poveste o cunoaștem, a avut parte de episoade tulburătoare, poate nu de magnitudinea celor întâmplate cu Ippolit, dar care l-au făcut pe acesta să priceapă ceva mai bine cele ce se întâmplă în societatea noastră. Una dintre ele, petrecute la câteva zile înainte de evenimentele cu Ippolit și scrisoarea acestuia, chiar în casa lui Lebedev, este întâlnirea dintre acest Ivan și prințul nostru. Lebedev, om de lume și cu multe cunoștinte, dintr-o plictiseală mai mult decât din necesitate, căci așa e omul rus, mereu plictisit, dar pe treabă pus, îl introduce pe acest Ivan prințului.

 - Prințe Mîșkin, n-ai să-ți dai crezare ochiilor când vei vedea pe cine ți-am adus, spuse Lebedev, întrând în camera prințului fără nici o anunțare, cum era obiceiul vremii. Ți-l prezint pe Ivan Spavlovici, un vechi prieten de al meu și partener de afaceri, actual funcționar public.

 - Frumoasă prezentare mi-ai mai făcut, Lebedev, spuse Ivan uitându-se către Lebedev cu acea privire posedată de oamenii de afaceri care, eșuând lamentabil în carieră, ajung să lucreze în administrația publică. Privire din care reiese o întreagă învățătură de viață. Funcționarul rus nu e prost, dar nici prea multe din ale vieții nu le știe. Dar e greu să poți afirma orișice despre acești oameni condamnați la o viață cu funcții în stat, căci, sunt atât de mulți încât ori ce ai spune, ai da greș.

- Prințe Lev Nikolaevici Mîşkin, permite-mi să mă introduc, căci simț să fac asta nu dintr-o dorință personală, ci din mândrie și din necesitate, căci acest vechi prieten al meu, Lebedev, deși bine intenționat, ți-a format o imagine mult prea vagă despre persoana mea. Numele meu este Ivan Spavlovici, actual funcționar public, avocat de profesie. De școlit m-am școlit la Petersburg, în capitala acestui mare imperiu pe care noi, rușii, îl iubim cu atât de multă patimă, încât, de-ar fi să vină vreun război, noi nici că ne-am îndura și-am lupta până la capăt. Dar, știi și tu, prințe, căci viața multe tertipuri mai are, iar eu, ca un nenorocit ce sunt, n-am profesat o zi ca avocat, din motive pur personale. Cum aș putea eu, un om modern al secolului nostru, să apăr așa legi și așa oameni cum avem noi, în Rusia noastră? Cum aș putea eu, un om citit și cu principii, un om de lume și sociabil, să apăr această ordine a subjugării libertății ființei umane?! Spune-mi tu, prințe Lev, cum aș putea!

 - Nu înțeleg la ce te referi, dragă Ivan Spavlovici. Despre ce ordine a subjugării vorbești? Eu unul, este adevărat, ani de zile n-am fost pe aceste pământuri, fiindcă boala m-a purtat pe alte meleaguri, prin țări străine și singurul lucru care îmi aducea aminte de Rusia și omul rus era acest sentiment de dor profund pe care mulți astăzi îl simt, neavând o patrie sau o familie la care să se întoarcă.

 - Aha! strigă deodată Ivan, în așa fel încât Lebedev înșuși se speriase și mai că avea să facă vreo nefăcută. Acum înteleg despre ce vorbeau toți cei ce te-au cunoscut, prințe, ca omul înțelept care ești. Da, ai dreptate, ai profundă dreptate, căci eu, ca un ticălos, vin acum și aici, în casa acestui vechi prieten, spre a vorbi cu tine, dar ce fac? Ce fac eu ca ticălosul care sunt? Vin și-ți îndrug tot ce n-ar trebui. Cu iertare să-mi fie, prințe, dar cu un așa om ca dumneata, cu așa deșteptăciune în ale vieții și cunoașterii, eu, un simplu funcționar public, amărât și fără de o familie la care să mă întorc sau o patrie pe care, pe cât o iubesc, pe atât o disprețuisc, un așa om, nu are ce să-ți vorbească.

Spunând astea, Ivan Spavlovi își întoarse spatele către cei doi și ieșise din casă. Nu avea să se mai întoarcă vreodată, căci aceste vorbe, acest scurt dialog dintre el și prinț, i-au luat mințile. Puțini oameni ar putea să-l înțeleagă pe Ivan, puțini ar putea să înteleagă nebunia lui și motivul pentru care ea există. Dar cei care o fac, pot să cuprindă întregul psihic uman. Cei care-l înteleg pe Ivan, au tremurat în fața unei așa întâmplări, căci, atunci când vine vorba de suferință, și doar atunci, ne punem unul în pielea celui de lângă noi și înțelegem chinul prin care Ivan a trecut când, în fața sa, apare un așa om cum era prințul Mîșkin, care îi pune la îndoială întreaga viață, întreaga sa existență, întregul său suflet.

„a fost prima mea încercare de a scrie ceva cu substanță, așa că vă rog, fiți blânzi cu un tânăr literar, așa cum sunt” - Darius