Imagini: din arhiva personală a invitatei.

Andreea Russo, autoare a patru cărți și absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografie, secția Film

Trebuie să mărturisesc că Andreea Russo este una din autoarele mele preferate. Mă regăsesc în ceea ce scrie și în mesajele pe care le transmite. Când a apărut ultima ei carte, „Minim”, am avut ocazia să comunic cu ea pe Instagram și mi-a trimis cartea pentru a-i face un review. Am fost impresionată de modul în care mi-a fost livrată cartea și de atenția la detalii, m-am bucurat să o țin în mână și să o savurez. Vă las aici un citat, în caz că v-am atras atenția: „Privind spre geam mă gândeam la ea, la faptul că niciodată nu știm când, cum și unde vom înnebuni. Nu am admis nici o secundă că ar fi un om sănătos mental și că tot ce spune ar fi adevărat. Până și oamenii frumoși înnebunesc, și cei tineri, și cei care par atât de stăpâni pe sine. Cu toții înnebunim, într-o măsură sau alta și cu toții vrem să înțelegem de ce ni se întâmplă anumite lucruri. Greșeala pe care o facem este că nu ne ascultăm. Nu acceptăm ceea ce ne dorim cu adevărat și ne abandonăm pe noi înșine de dragul unor opinii străine. Ne lăsăm ghidați doar de societate. Trăim asemeni unor păpuși, numai că fiecare dintre noi are mai mulți păpușari. Ajungem nefericiți și înnebunim din cauză că înțelegem cât de „nimeni” suntem pentru noi înșine.”

Ceea ce mă impresionează la Andreea este tocmai simplitatea și normalitatea cu care tratează subiectele complicate. Am citit toate cele 4 cărți pe care le-a publicat până acum: trilogia „Amintiri din viitor” (care a și lansat-o pe piața de carte din România), „Fata cu vise alb-negru”, „MoArt. Arta de a muri” și „Minim”.  Vă las să descoperiți în rândurile de mai jos un suflet cald, ce are să vă spună multe, multe povești frumoase.

1. Există cuvinte care reușesc să te descrie pe deplin?

Primele cuvinte la care mă gândesc sunt: arta, inspirația, literatura și ambiția. Mereu adjectivul preferat când trebuia cumva să mă descriu era cuvântul ambiție, pentru că sunt foarte ambițioasă, lupt pentru visele mele și văd rezultate la un moment dat. Cred că acestea sunt de bază. Alte cuvinte care ar mai fi: fire foarte sensibilă și foarte fidelă, empatizez foarte mult cu oamenii din jurul meu.

2. Știu că orice om care vrea să scrie despre ceva, trebuie mai întâi să citească. Ce rol a a avut până acum lectura pentru tine?

Eu nu am citit cărți până la 16 ani deloc. Eu spuneam: „Mie îmi place matematica, lăsați-mă cu literatura și cu limba română!”. Am și făcut profilul real la liceu și cumva am început să scriu din plictiseală, la orele de limba română, pentru că nu-mi plăcea gramatica. Am început să scriu poezii și oamenii îmi spuneau că scriam bine ceea ce scriam. Când am început să citesc, am citit mult. Citeam 3-4 cărți pe săptămână, ceea ce era ceva. Am avut zile în care citeam o carte pe zi și cumva următorii 3-4 ani din viața mea au fost niște ani trăiți în cărți și m-au influențat super mult și a fost interesant. Eu nu citeam cărțile care mi se recomandau, eu mă duceam la bibliotecă, răsfoiam cărțile, vedeam dacă-mi plac, dacă mă atrag, le încercam, dacă îmi plăceau citeam, dacă nu, le dădeam la o parte. Fără să înțeleg la început m-au atras foarte mult subiectele existențialiste și mă duceam spre autori existențialiști, ceea ce fac și acum. Asta mi-a spus prima dată un regizor de teatru: „Vezi că ceea ce faci tu se numește existențialism!” și m-a întrebat care sunt scriitori preferați și când i-am numit a spus că se așteapta exact la aceștia. Deci contează foarte mult să citești ceea ce îți place, ceva cu care rezonezi, pentru că astfel te regăsești. Ideea nu e să citești cărți care sunt în vogă acum, cele pe care le citesc toți, pentru că s-ar putea să nu te regăsești în ele. Tu ești tu și ei sunt ei. Mi se pare că asta funcționează și la scris. Sunt unele cărți în care nu poți distinge personalitatea autorului, ți se pare că 10 cărți sunt scrise de autori diferiți, dar sunt de fapt scrise de aceeași persoană și asta mi se pare cea mai mare problemă pe care o poate avea un scriitor. Asta funcționează și în cinematografie și în orice domeniu artistic: un autor are subiectele sale în jurul cărora se rotește. Spre exemplu la mine persistă foarte mult tema timpului, a morții, a vieții și a găsirii de sine. Poveștile sunt diferite, dar aceste subiecte se regăsesc în toate cele 4 cărți. Acesta este scopul meu, un cititor care intră în cartea mea, se va regăsi pe el și apoi va ieși în lume un alt om, mult mai el, mai personalizat.

M-am apucat să citesc pentru că a venit din interior, așa am simțit. Am fost o adolescentă care se căuta și nu se găsea și care, după prima carte citită, a simțit că acolo are toate șansele să se găsească și cumva așa a și fost.Eu nu prea aveam prieteni, nu prea socializam și nu aveam ocupații, nu eram o persoană activă. Era doar școala și pasiunea pentru fotografie. Însă, după ce am citit, am simțit că mă schimb și mi-a plăcut schimbarea care se producea.Cred că acesta este și scopul meu: vreau să ajut oamenii să se regăsească și să se schimbe, să devină versiunea lor cea mai bună. Dacă la început prima carte a fost un capriciu, a fost o dorință de a demonstra că „eu pot”, după ce mi-am satisfăcut acest capriciu care este normal până la urmă (normalitatea este un alt subiect pe care îl abordez în cărțile mele), am început să primesc mesaje în care oamenii mi-au mulțumit și am înțeles că vreau să fac ceva mai mult și să ajut. 

3. Povestește-ne puțin despre procesul de a scrie o carte. Ce a însemnat pentru tine să vezi cuvintele tale prinzând forme frumoase pe hârtie?

Acest proces e mai simplu decât pare și cred că oamenii îl idealizează pentru că primesc foarte multe întrebări legate de asta. Deja de 5 ani și chiar și azi am primit întrebarea. Eu am început să-mi diversific pagina de Instagram, am început să abordez și alte subiecte, vreau să trec la alt nivel, iar oamenii îmi zic: „Nu vrei să vorbești și despre asta?”. Vorbesc despre asta, dar nu o pot face continuu, v-am spus tot, nu am ce să mai inventez. Sunt niște cuvinte pe o foaie, nu e mai mult. Procesul e super simplu, eu nu am niște ritualuri, nu am niște locații, eu pur și simplu simt când vreau să scriu și mă pun la masă și scriu. Atât. Nu fac nimic altceva, ideea e să simți momentul potrivit. Dimineață am deschis laptopul, dar nu am simțit că vreau să scriu. M-am ridicat, m-am dus și m-am plimbat, am făcut alte lucruri care să mă inspire și să mă încarce. Acum mă simt mai încărcată și mai pregătită să scriu și cred că ăsta e unicul secret. Am observat, din întrebări și din ceea ce am discutat cu oamenii, că mulți din cei care scriu, trag de ei. Ei cred că te trezești dimineața, te pui la masă ca și cum ai fi la un job, stai și lucrezi, dar nu e despre asta. E artă, nu poți să tragi de sufletul tău, dacă el e în altă parte, nu poți să-i impui să fie aici. Dacă o vei face, cei care te vor citi, vor înțelege că nu ești sincer, vor ști că vrei să-i cumperi prin cuvinte. E foarte ușor să scrii, trebuie doar să te accepți pe tine, atâta tot! Când înțelegi că nu trebuie să tragi de tine, că nu e un job în care să ai un deadline, aici tu ești șeful și îți ceri deadline-ul. Sincer, oamenii care pun aceste întrebări vor să scrie de dragul de a publica și asta se simte. Un om care scrie nu întreabă chestia asta, el nu pune întrebări, își face treaba lui și gata. Eu n-am întrebat pe nimeni cum să scriu niciodată, niciodată. Eu nu am întrebat ce-i inspiră. Unica mea întrebare a fost, după ce am terminat manuscrisul, dacă e ok și l-am întrebat pe Dumitru Crudu, care e un scriitor și dramaturg foarte bun. A doua întrebare a fost „Cum pot să public această carte?” care a fost adresată unui editor în formare, cu care m-am și publicat. Doar două întrebări. Nu am citit pe net și nici la tutoriale nu m-am uitat. Am simțit și am făcut ceea ce am simțit. Poate nu a fost corect. Eu am învățat din cărțile mele cum e corect și cum nu și ăsta a fost farmecul, nu m-am inclus în niște tipare, am făcut de capul meu.

4. Care crezi tu că este cea mai mare satisfacție a unui scriitor? Dar a ta?

Satisfacția mea este atunci când cititorului îi place cartea pe care am scris-o, când îmi spune că a evoluat și că l-a ajutat. Întotdeauna cer cititorilor părerea despre cărți: „Spuneți-mi cum vi s-a părut cartea, pentru mine asta contează mult!”. Nu că stă ea pe raftul ăla, raftul nu face nimic cu ea, nu o citește, eu nu primesc nimic de la acel raft, eu primesc de la oameni. Cartea e un dialog cu un cititor. Cartea în sine este prima propoziție, primul cuvânt, prima adresare și eu vreau ca acest dialog să continue și să primesc răspuns de la cititori. Cred că ăsta e scopul meu și cea mai frumoasă satisfacție. Sincer, atunci când am luat cartea mea în mână, pentru prima dată, nu a fost chiar ce am vrut și nu am spus „WOW, asta e cartea mea!”. Asta poți face la orice xerox. Ideea e să fie citită de oameni. Nu susțin ideea „scriu pentru mine, nu scriu pentru public”.  Dacă scrii pentru tine, o ții la tine în casă, să o citești doar tu, atât. Atunci când o scrii pentru oameni practic le spui: „Uitați-vă, eu am învățat ceva și vreau ca voi să învățați din experiența mea, să nu repetați greșelile mele și vă spun asta printr-o poveste frumoasă și captivantă, una care să vă atragă și am creat niște personaje cu care să empatizați, care gândesc și simt ca voi!”. Totul e foarte simplu, doar oamenii complică extrem de mult lucrurile. 

5. În cărțile tale vorbești cu fascinație despre muzică și filme. Ce rol au avut acestea în desăvârșirea ta ca om, ca spirit?

Muzica a avut cel mai mare rol după literatură, pentru că muzica m-a ajutat să evadez din lume de fiecare dată când nu-mi plăcea ce se întâmpla în viața mea. Eu puneam căștile și eram în lumea mea, unde totul era bine și frumos, dar doar în imaginația mea. În lumea mea, totul e cel mai bine pentru mine și așa trebuie să fie în viața oricărui om. Imaginația și muzica care mă duceau într-o altă lume, m-au învățat cum să-mi creez personajele. Atunci când ascult muzică îmi imaginez personajele, îmi imaginez că sunt un personaj. Din 4 cărți câte am scris, în 3 personajele principale sunt masculine, deci it’s a deal acolo. 

Cât despre filme, m-a infulențat UNATC-ul și faptul că am trăit 3 ani mai mult în filme decât în realitate, pentru că trebuia să văd foarte multe filme, să le analizez. Mulți mi-au spus: „Cărțile tale sunt ca niște filme!”. Într-adevăr, atunci când scriu eu văd acțiunea și o descriu. Uneori mi se pare că scriitorul e acel om care preia informația de la Univers, dintr-o altă lume, și o transmite mai departe oamenilor.Eu așa văd lucrurile pentru că în viața mea, prea la timpul lor și locul lor au apărut niște oameni, așa din senin, care să mă ajute. Nu există atâtea coincidențe, e clar că Universul vrea ca povestea respectivă să fie, să existe. E clar că trebuie să faci asta și de aceea mi se pare că scriitorii lucrează pentru Univers. Când sunt întrebată spun:  mă inspiră oamenii, viața chiar și atunci când ies din metrou, când văd sau aud ceva, când mă uit la un film și așa iau câte ceva pentru următoarea mea carte, fur de peste tot. Din toate astea creez ceva al meu, propriu, le dau prin „mașina de scris” și iau o altă formă. Cred că asta contează! E ca și cum ai sculpta, scriitorii sculptează prin cuvinte ceea ce Universul ascunde de oameni. Pentru că sunt povești care se nasc din imaginație, ajung în imaginația altui om, ele doar așa trăiesc și altfel nu ar putea exista. 

Față de început, acum mi-am mai scos căștile, nu mai ascult atât de multă muzică pentru că am realizat că timpul a fugit și că în toată muzica asta nu aud Universul și nu aud lumea în care trăiesc. Acum iubesc mult mai mult tăcerea și este important să știi să asculți lumea. S-ar putea să nu mai ai posibilitatea să mai auzi, să mai asculți și atunci o să spui „Stop!”. O să vă duceți să ascultați păsările, rândunelele, broscuțele, apa, ploaia, orice, chiar și gălăgia dintr-o cafenea. Să asculți oamenii care vorbesc, ei tot despre sentimente vorbesc, vei auzi și altceva, pentru că asta e puterea unui om care creează muzică. Eu una apreciez mai mult filmele sau partea auditivă, chiar dacă scriu.

6. Poți alege 3 piese din playlistul tău pe care să le asociezi cu 3 cărți care îți  plac mult?

Playlist-ul va fi format din 3 melodii ale lui Max Richter. 

Prima e „November” și pentru că-mi place cel mai mult am să o asociez cu „Jurnalul unui om dezamăgit” (de W.N.P. Barbellion) deoarece e ca un noiembrie pentru minte, foarte trist și dramatic. 

„Sarajevo” pentru că mi se pare departe, cred că mă duce cu gândul spre „Străinul” lui Albert Camus.

Și „Voices” cu o piesă de teatru care mi-a plăcut foarte mult, „Cu ușile închise” de Jean-Paul Sartre. 

Lista e foarte scurtă și faină! Astea sunt favoritele mele în momentul de față, chiar dacă se mai schimbă în ani.

7. Știu că ești originară din Republica Moldova. În ultima perioadă vedem că foarte mulți moldoveni au venit și au schimbat câteva lucruri în România în ceea ce privește domeniul artistic și nu numai. Și ca punct comun, toți sunteți foarte talentați și dedicați. Așa că-mi permit să te întreb: care este secretul?

Cred că secretul este poziționarea geografică și faptul că suntem foarte supărați de soartă. ☺ Ca să înțelegi: noi am fost super influențați de ruși și de arta rusească, ei au acest ceva, să sufere și să facă altceva. Atunci când ești influențat dintr-o parte, adică tu vezi ce fac americanii, tu ești foarte apropiat de ce fac rușii și știi în același timp ce fac europenii, vrei să iei ce e mai bun de la unul sau de la celălalt. Câteodată limbajul meu e foarte amestecat, se vede că îmbină și alte limbi și cred că tocmai de asta e foarte special. Sunt mulți ce-mi zic că nu m-am exprimat corect, iar eu le răspund: „Dar dacă așa se exprimă sufletul meu, ce să-i fac? Asta e limba lui!”. Ăsta e secretul: noi suntem deschiși să învățăm de la toți și să luăm câte ceva de la fiecare. Pentru mine arta rusească este foarte deep. Sunt fericită că am fost influențată de ea, pentru că am învățat multe lucruri, ca de exemplu să sap mai adânc și să-mi pun anumite întrebări. Pentru arta rusească, toate laudele și jos pălăria!

8. Este o întrebare dificilă, dar care crezi că este rolul literaturii în această scurtă călătorie pe care o întreprindem cu toții cât suntem pe Pământ?

Cred că rolul literaturii este ca și rolul artei în sine, pentru că ea face parte din artă și are ca scop „de a vedea frumosul în lume”. Mi se pare că fără artă oamenii ar fi niște ființe foarte triste, deloc romantice, deloc inventive și originale. Arta ne ajută să prindem contur, ne ajută să gândim, să ne formăm personalitatea și să ne punem întrebări. Ăsta este scopul. Cel mai trist este că oamenii nu-l înțeleg mereu și într-o situație de criză, prima care suferă este arta, pentru că ea este considerată un lux. E mai important să ai o pâine pe masă, decât un tablou pe perete. Cu toate astea, oamenii nu știu cum e să trăiești într-o lume fără artă... 

9. Cred că este o întrebare pe care o primești adesea, dar ce te inspiră să scrii cu atât de multă profunzime?

În viața asta orice mă inspiră. O tăcere, o floare ofilită, orice, orice. Asta e și ideea, să fii inspirat de orice. Viața mă inspiră, că dacă aș fi moartă sigur nu m-ar inspira nimic. ☺

10. Știu că sunt mulți autori care au ritualuri pentru ca procesul de scriere să decurgă cât mai lin. Tu ai vreun ritual anume pe care-l respecți atunci când scrii?

Da, îmi place mult muzica instrumentală, cea care nu conține cuvinte, pentru că, dacă ar conține un mesaj, automat m-ar scoate din filmul meu și nu aș mai putea să mă concentrez pe ceea ce vreau eu să transmit. În schimb, atunci când ascult o melodie instrumentală, am senzația că eu îi alcătuiesc un mesaj melodiei. Deci e doar liniște sau muzică instrumentală. 

11. Povestește-mi puțin despre decizia ta de a urma o facultate în domeniul cinematografiei și nu litere sau altceva în domeniul în care activezi?

Cum a fost? Foarte mulți oameni din cauză că scriam, m-au întrebat dacă aș putea să le scriu scenarii de filme. Scenariile sunt puțin altceva, dar m-a interesat subiectul într-atât de tare încât am urmat o facultate în domeniu. Și aici am o poveste interesantă, pentru că, din nou, totul se întâmplă cu un scop. La UNATC am cunoscut un regizor de teatru ce m-a rugat să-i scriu un scenariu de film după o poveste reală, iar mie mi-a plăcut atât de mult povestea, încât am zis că nu voi scrie doar un scenariu, ci voi scrie și o carte. Lucrez la ea acum. E o poveste reală despre deportarea unei familii în Kazahstan pe timp de război, a unei mame și a copilului ei, care se întoarce de acolo pe jos până în Basarabia, este deportată din nou și revine tot pe jos. Poveste absolut reală, spusă de strănepoți, ce mi s-a părut WOW! Au fost și alți oameni care au suferit pe fața pământului, să vorbim și despre ei. 

Da, ăsta a fost un motiv, iar cel de-al doilea ar fi că doream să scriu scenarii bazate pe cărțile mele și îmi doream să învăț să le scriu corect. Cam acesta a fost scopul, unul care m-a ajutat mult și datorită acestei facultăți s-a născut și „MoArt. Arta de a muri”. Eu când îmi scriu cărțile le văd ca pe niște filme de la început și mi-au spus și oamenii asta. Chiar dacă nu au multă descriere, modul în care le scriu, îi duce cu gândul la un film. Eu sunt axată pe ce vede și trăiește personajul și pe lumea lui interioară, decât pe lumea exterioară. Nu mă interesează poziția scaunului decât într-un film, nu și într-o carte, acolo mă interesează cum vede personajul meu acel scaun. 

Nu cred că aș vrea să fie niște filme pe piața românească, nici în Republica Moldova, vreau să mă duc în țara cinematografiei. Nu spun că am să o fac acum sau peste un an sau doi, dar sigur am ideea asta în plan. 

În anii aceștia, primul pas a fost la editură, unde am învățat să scriu, pasul doi, am trecut la independență și a fost un pas important pentru mine. Pasul trei ar fi traducerile și al patrulea cinematografia. Ultimul pare cel mai greu, primul pentru mine a fost cel mai ușor. Totul a venit treptat.

12. Pentru modul în care tu așezi cuvintele pe foaie eu te consider artistă. Se spune că arta cere sacrificii. Așa e și în cazul tău sau privești întregul proces într-un mod mai relaxat?

Eu nu am sacrificat nimic pentru cărțile mele. Timpul a fost o investiție foarte prețioasă în ceva care are un scop nobil pentru mine. Nu am stat să mă terorizez ca să scriu. La mine viața se împarte în două: o trăiesc și uneori o pun pe pauză ca să scriu.Nu prea vorbesc cu prietenii mei despre cărți, ei nu sunt artiști, nu scriu, nu fac artă, puțini dintre ei citesc, sunt oameni simpli, corporatiști, oameni din IT sau din diverse domenii, oameni care efectiv trăiesc și mie mi-e foarte bine în viața asta pentru că de aici iau subiecte ca să le scriu și să le transform în artă. Am obosit să răspund la întrebări care se repetă, mai ales pe Instagram, să fie mereu aceleași subiecte și doar despre cărți. Uneori, pe lângă că devine obositor, e și foarte ofensator pentru că oamenii nu văd nimic altceva, nu realizează că am și alte pasiuni, tot atât de dragi, că mă dezvolt și în alte domenii și o fac la fel de bine cum o fac și în literatură. Nu observă lucrurile astea, că am început să activez tot mai mult pe social media și Instagram, care este al doilea domeniu din care vine venitul meu. Și aici nu mă refer la reclamele pentru produse, ci la copywriting sau content creator, unde scopul meu e să-i ajut pe oameni să facă content frumos, să-i ajut să-și vândă produsele la care depun suflet, cum și eu depun suflet într-o carte, care este tot un produs. Am început să discut foarte mult și despre acest subiect pentru că-mi place, cam la același nivel cu literatura și uneori am impresia că unii oameni nu vor să accepte asta, simt că te iau ca pe un scriitor, iar eu nu fac doar asta. Mie îmi place să mă dezvolt din mai multe puncte de vedere, mâine-poimâine poate o să mă apuc să filmez sau să fac fotografie serios, sau să filmez reclame într-un mod artistic. Niciodată nu știu ce voi face mâine, pentru că eu obosesc să fiu la fel mereu. Ceea ce mi se pare super fain e să evoluezi ca om.

13. Am văzut pe Instagram când ai mărturisit că te-ai îndrăgostit de București. Poți să împărtășești cu noi o amintire dragă ție din acest oraș?

Prima vizită în București. Mai ales când vii din Republică, dintr-o capitală mică și vezi una mai mare, unde se vorbește limba care îți e familiară, am zis: „WOW, ce oraș mare! Ce oraș frumos!”. A fost cu ocazia unei lansări de carte și am venit cu cei de la editură la București. Era lansarea de carte a Cristinei Maria Tudose care a publicat atunci „Eu sunt femeie” și a fost cu un an înainte să fiu admisă la UNATC, iar la acel moment nu știam că urmează să trăiesc sau să fac facultatea aici. Bucureștiul era ceva nou, oamenii atât de faini și lejeri, care se îmbracă atât de altfel, mult mai simplist, mai sport, mai avangard. Se observa că era un oraș în care trăiesc oameni din diverse categorii, și artiști și corporatiști. Se vedea că e altceva. Acesta a fost vibe-ul care mi-a plăcut. Eu empatizez mult cu orașele mari, comparativ cu cele mici, unde simt că nu am aer. De 4 ani locuiesc aici și încă găsesc locuri noi, Bucureștiul încă mă mai uimește. Iar „Minim” a fost inspirată de metroul din București, din străzile pe timp de noapte, amalgamul de oameni... Chiar dacă este aglomerat, te face să te simți singur uneori. E un oraș metaforă la cât de complex și contradictoriu e.

14. Știu că „Minim” este o carte pe care ai publicat-o independent, dar ai avut o echipă de oameni talentați care te-a ajutat. Ce înseamnă să publici o carte fără sprijinul unei edituri?

În primul rând, înseamnă libertate. Nu pot spune că la editura la care am fost înainte nu am avut parte de asta, pentru că am fost totuși al doilea autor publicat și am fost în miez, când se forma echipa aceea. Totuși acolo mai sunt niște voci, nu decizi tu totul. Aici am decis eu tot, iar echipa a fost formată din prieteni. Unul fotograf, unul redactor, altul care să se ocupe de design și tehnoredactare și cumva am fost împreună și a rezultat ceva frumos. Asta a fost și ideea. La copertă am lucrat cu Turculeț Mihail care e un fotograf foarte bun. Am lucrat cu el și la „MoArt. Arta de a muri” și la „Minim” unde a făcut coperta și o altă suită de fotografii. Nu a fost atât de stresant ca la editură, acolo oamenii nu sunt mereu de acord cu tine și fac ceea ce cred ei că e mai bine. La „Minim” eu am conceput ideea coperții, am avut ideea fotografiei, am mers în locurile x, y, z cu fata x, care a fost tot o prietenă de la actorie și am făcut-o. Coperta spune mult despre carte în sine. Au fost oameni cu care am rezonat din toate punctele de vedere, cărora le-am putut explica foarte simplu ce vreau și care au înțeles super bine și mi-a fost și mie mult mai ușor să conlucrez cu ei. „Minim” m-a învățat multe lucruri, iar eu cred că ăsta a fost rolul ei, pentru ca mai apoi să ajungă la sufletele oamenilor.

15. Care sunt cărțile pe care le consideri formatoarele tale? Poți face un top 3?

„Jurnalul unui om dezamăgit” (de W. N. P. Barbellion) care e cartea mea preferată, cea pe care o laud cel mai mult. Este un jurnal pe care l-am citit la 17 ani, din care mi se trage și această pasiune față de jurnale. Mai scriu un jurnal, deci „MoArt” nu e unicul și primul jurnal, ci mai urmează unul din care am și postat un fragment pe Instagram.

„Idiotul” de Dostoievski. Eu am citit-o în limba originală la 18 ani și am empatizat foarte mult cu ea. Este clasică, iar finalul este construit la fel cum îmi place și mie, se jonglează cu personajele și parcă îți spune: „Ai crezut că e așa? Dar nu e!”.

O altă carte care mi-a plăcut este „Zece negri mititei” de Agatha Christie pentru că am fost fana ei și am citit cred că 30-40 de cărți semnate de ea, de unde a și apărut „Fata cu vise alb-negru”. ☺

Am ales cărțile care chiar m-au influențat într-un fel.

16. În final, aș vrea să te rog, dacă poți împărtăși cu noi, un fragment din jurnalul tău sau dintr-un jurnal scris de tine?

Da. Pot să-ți spun că este jurnalul unui scriitor, unul care începe să scrie, care e în formare și care va fi despre tot traseul lui într-o lume în care nimeni nu îl susține și este doar el, cu creația sa. Și o să-ți citesc chiar paragraful pe care l-am postat:

„Cred și observ că tristețea este o stare pe care ți-o alegi. Îmi place să fiu trist și să simt cum exist în nucleul unei stări distrugătoare. Pentru că tristețea distruge. Începe cu sufletul, dar la final ajunge la os. Paradoxal, dar la final nu mai doare, fără suflet nimic nu doare. Scriu. Nu des, nu mult, dar scriu. Aș fi vrut să arăt cuiva manuscrisul sau să citesc câteva fragmente din carte, doar că nu am cui. Mi le citesc singur mie în această casă pustie. Undeva, cred că scriitori sunt cei mai triști oameni, doar din motiv că le e frică de fericire. Când ești fericit nu scrii. Nimeni nu citește când e fericit. Ce face un om fericit? Merge pe stradă și le zâmbește oamenilor, admiră soarele, dansează, cântă, se duce la muzee, dar nu citește pentru că atunci când citești o carte la sigur vei da peste un fragment trist sau peste un gând care te va pune pe gânduri. În schimb, când ești trist, vrei ca afară să plouă, să-ți faci multă cafea, să asculți muzică, de dorit tristă și eviți oglinzile pentru că dacă ești trist și te uiți în oglindă, plângi. Realizezi că exiști și că toate problemele, durerile și tot ce simți e real. Cred că există oameni care nu scriu, dar s-au născut cu suflet de scriitori. Toți oamenii triști sunt niște scriitori ratați.”

Pe Andreea o puteți găsi pe: