Imagini: din arhiva personală a invitatei
Andreea Matieș, 21 de ani, pasiune pentru lectură și istorie, studentă la Facultatea de Istorie din București, anul III
Pe Andreea am cunoscut-o în vara lui 2019 într-o cafenea din Centrul Vechi al Bucureștiului la o întâlnire cu un prieten comun. Nu am mai interacționat până atunci cu ea, însă i-am cerut Instagram-ul și acolo am descoperit o persoană atentă la detalii, pasionată de fotografie, istorie și bineînțeles cărți. Dar o să o las pe ea să vă spună mai multe.
1. Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
Emotivă, atentă la detalii și, mi-ar plăcea să cred, receptivă, în general, la idei noi și la tot ce se întâmplă în jurul meu.
2. Când a început să-ți placă să citești?
În liceu, în clasa a IX-a. Nu am crescut cu cărți și nu am avut în familie un astfel de cadru care să mă fi avantajat.
Îmi aduc aminte că atunci când eram în generală, prin 2010-2014, începuseră să colaboreze cei de la editura Art cu școlile și aveau programul acela prin care ofereau reducere la cărți pentru mai multe comenzi. Prin clasa a VI-a începusem să iau cărți de acolo, dar doar așa, o dată sau de două ori pe an, nu cine știe ce. Au fost niște cărți, pot să zic, mediocre. Îmi aduc aminte de „Jurnalul unui puști” și tot felul de alte cărticele simpatice, care nu pot să zic că m-au impresionat, însă simțeam că am nevoie de chestia aceea.
Apoi a venit liceul și am avut o profesoară de română absolut genială, care era mai dură și care ne privea cu superioritate, însă mi-a plăcut foarte mult asta pentru că, cumva, am văzut în ea un model și am vrut să fiu ca ea. Mai ales pentru că folosea cuvinte pe care nu le înțelegeam, mi le notam și le căutam în dicționar sau pur și simplu o întrebam, deși făceam asta foarte rar pentru că-mi era rușine. Am început să mă dezvolt în zona asta datorită ei, cumva indirect. Nu am avut o bibliografie mare la liceu, în afară de cea pentru spațiul românesc, însă ea ne dădea pentru cea de-a cinicea sau a șasea notă, de citit. În fiecare semestru ne dădea câte 6 cărți de citit minimum, o listă cu clasici.
Așa am început să-i cunosc pe Dostoievski, pe Balzac sau pe Virginia Woolf. Cam așa a început de fapt să-mi placă literatura. A fost un mod de asimilare rapidă a culturii generale. Așa mi-am dat seama cât de puțin știu și cât de jos sunt și da, a fost o adevărată provocare, m-a motivat să cunosc lucruri și pur și simplu să ard etapele, pentru că știam că sunt în urmă. Până în momentul acela n-am făcut mai nimic, să spun așa, n-am învățat ceva exact, nu m-am axat pe ceva exact și nu am excelat la absolut nimic.
Pe lângă treaba asta cu orele de română, am avut un cerc de lectură al liceului care era coordonat de o altă profesoară de română cu care, tot așa, odată la o lună - două, ne întâlneam și discutam despre tot felul de cărți. A fost o relație mai drăguță, mai calmă, mai prietenoasă și puteai să discuți mai intim despre toate acele subiecte și în același timp constiutuiau și niște lecții de viață.
Apoi în clasele a XI-a și a XII-a am avut în paralel și ore de literatură universală care au fost superbe, pur și simplu. Le-am făcut cu diriginta mea, care era profesoară de limbi clasice și de literatură universală. A fost foarte interesant, chiar dacă nu am apucat să trec prin toată bibliografia. Încă mai am o fișă de vreo 100 de titluri, dar treceam prin curente litereare, ne opream la niște autori, la niște opere și chiar au fost utile orele acelea. Apoi, profesoara de istorie m-a receptat pentru că vedea că încep să lucrez, să învăț și să fiu consecventă. În clasa a IX-a am fost la Olimpiadă și cam așa a început pasiunea mea pentru istorie. Eram acolo, în fiecare an, la Olimpiadă, cât puteam trece.
Cele două mi-au plăcut foarte mult, iar dintre literatură și istorie am ales să fac istoria, pentru că eram conștientă că știu foarte, foarte puțin și știam că de fapt istoria se leagă de tot și că vreau să fac chestia asta și oricât de dor mi s-ar face de lectură, pot să o am oricând și aș putea să recuperez oricând lectura, dar istoria și experiența de a fi la facultate și de a învăța de la niște specialiști în anumite domenii nu se compară. Aveam nevoie de o bază și de un mod de a înțelege lumea diferit.
3. Ce satisfacții ți-a adus până acum lectura?
Impresia unui timp de calitate în primul rând, cunoaștere, dezvoltarea vocabularului și a modului în care mă exprim, idei, iar referitor la cărțile de istorie, o tonă de informații. Cărțile de istorie nu sunt pur și simplu despre a scrie, despre o cronologie, despre o poveste foarte brută pentru că nu ar avea nici un farmec, nu ar avea nici un sens, trebuie să fie cineva care să-ți explice, de la partea de explicare și interpretare pornesc multe conflicte sau derapaje.
4. Ai un top 3 al cărților preferate dintre toate pe care le-ai citit? Poți să-l împărtășești cu noi?
- „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes. Am citit-o în clasa a X-a - a XI-a și la vremea respectivă credeam că este cartea mea preferată și că mă regăsesc în ea pentru că, foarte pe scurt, vorbește despre Inteligența Artificială și despre cum poți să ajungi de la un analfabet la un geniu, iar în perioada aceea în care încercam să fac fix asta, mi s-a potrivit complet. M-am regăsit în ea pentru că de fapt era un debate indirect despre a duce o viață simplă versus a fi un geniu – un om care știe prea multe și pierde din esența vieții. Cumva e un debate cu care încă mă confrunt, însă ca scriitură și ca mesaj mi s-a părut potrivită pentru mine și atunci dar și acum.
- „Scrisorar” de Mihail Șișkin. Am citit-o acum 2 ani și mi-a plăcut extrem de mult.E o poveste de dragoste în spațiul rusesc, foarte drăguță, și nu știu, dar descrierile, trăirile și poveste ca aceea n-am mai regăsit nicăieri.
- „Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Alexievici. Vorbește la mult timp de la cel de-al Doilea Război Mondial despre femeiele care au particpiat la el și despre rolul lor în război și cum a fost interpretat acesta de societate și pur și simplu cum eforturile lor au fost șterse și n-au însemnat absolut nimic, plus conflictul de gen și memorii ale acestora. Mi s-a părut pur și simplu genială! Ar mai fi și celălat volum despre copii, „Ultimii martori” în care vorbește despre copiii din perioada războiului, despre scene de-a dreptul terifiante pe care le-au văzut și care i-au marcat toată viața. Sunt interviuri - istorie orală, iar Alexievici a făcut din asta ce nu au făcut istoricii.
5. Există dezbaterea asta veșnică – cartea sau filmul. Tu ce crezi despre asta? Există vreun film care a „bătut” vreo carte în opinia ta?
Umm... Sunt persoana total greșită de întrebat pentru că nu pot să spun că am o cultură a filmului, nu am crescut cu filme și acum încerc să mai recuperez, clar nu pot să răspund la întrebarea asta. Am văzut mai multe ecranizări după unele cărți și într-adevăr am fost dezamăgită, adică am simțit că nu au surprins tot sau ceea ce mi s-a părut mie esențial, însă nu aș blama foarte mult ecranizările pentru treaba asta. Pur și simplu scopurile sunt diferite, iar dacă autorul își pune amprenta pentru cum a scris, regizorul își pune amprenta asupra modului în care a prezentat vizual povestea. Așa că fiecare vine cu viziunea lui. Nu aș judeca prea tare. Lucrurile sunt diferite și nu poți face comparații între lucruri diferite, faci comparații între ceva și altceva care au mai multe puncte comune, ceva care este asemănător, dar aici registrele sunt total diferite.
6. Cum a apărut ideea de a vorbi pe Instagram despre cărți?
Mi-am deschis Instagram-ul la final de 2014 și cum nu prea știu să răspund la întrebarea asta, o să fac un scurt isoric. Postam lucruri random: mâncare, clădiri, cărți, practic cam ce făceam eu postam acolo. La început, legat de cărți, nu aveam descrieri și nu povesteam absolut nimic, aveam pur și simplu poze. Treptat cum s-a creat trendul ăsta de bookstagram, am început să vorbesc. Pentru că începusem să am o experiență și să înțeleg, am vrut să scriu și să exprim tot felul de gânduri despre ce mi s-a părut mie interesant, să fac recomandări ș.a.m.d.
Abia anul acesta am început să citesc recenzii bune și am învățat ce înseamnă de fapt o recenzie. Am citit o serie de recenzii a unui istoric despre cărți de istorie și ficțiune, iar modul în care a scris respectivul m-a marcat. Erau recenzii de 15-20 de pagini, un adevărat articol, mi-au dat mult de gândit și după ce am citit cartea prin vară, mi-am schimbat și eu gândirea. Când mi-am redeschis blogul știu că primele recenzii pe care le-am scris acolo au fost după modelul acela în care am integrat multe informații. Pe Instagram scriu scurt și la obiect existând și o limită de caractere pentru descriere, dar și pentru a capta atenția, pe lângă partea vizuală (fotografie sau fotografii).
Mi-e greu să găsesc persoane în perioada asta care scriu bine despre o carte, mă uit și sunt predominant descrieri ce mi-aduc aminte de generală sau liceu, chiar și termenii sunt aceiași. De obicei spun că nu scriu recenzii, ci fac un jurnal de lectură sau scriu ceea ce cred eu despre cartea aceea, nu-mi permit să-i spun recenzie pentru că eu știu că nu pot să scriu recenzii. E un termen prea pretențios ca să-l folosesc și are o altă însemnătate, o recenzie ar trebui să fie foarte bine documentată, foarte bine scrisă, să abordeze tema din toate punctele de vedere, adică sunt multe lucruri. E greu de făcut, de aceea nu folosesc termenul, eu doar vorbesc despre cărți scurt și la obiect.
Când îmi propun să vorbesc mai mult atunci apelez la blog și scriu articole cât de lungi vreau eu. Am scris o postare pe blog în care am vrut să trag un semnal de alarmă despre faptul că fiecare carte e diferită și că nu totul e ficțiune și că trebuie să ne concentrăm mai mult pe semnificație și pe sens.
Dacă ai citit ceva nu înseamnă că e un lucru bun, foarte multe sunt povești romanțate, clișee sau ficțiune istorică. Avem imaginea asta cum că mai bine citești o carte decât să vezi un film sau să stai pe internet. Nu neapărat, pentru că în ziua de astăzi oricine poate să scrie o carte și poate să scrie despre orice. Poți să câștigi uneori mai mult timp de calitate văzând un film sau dintr-o oră pe internet unde poți face orice, te poți uita pe YouTube unde găsești tot felul de clipuri interesante și poți învăța ceva. Este de fapt despre cu ce ai rămas și ce ai învățat. Consider că dacă n-am învățat ceva dintr-o carte, pur și simplu a fost un timp pierdut și că n-a meritat, că acea carte nu e bună pentru mine.
7. Folosești vreo aplicație care să te ajute în păstrarea evidenței cărților sau a citatelor din ele?
Goodreads. Îmi place ca platformă foarte mult, fiind în același timp și o platformă socială pentru că ține evidența lecturilor tale, dar îi vezi și pe ceilalți ce fac, ce citesc, cum au apreciat o anumită carte, poți chiar să adaugi cărți pe wishlist, poți face multe. Referitor la citate, nu pot să zic că le adun neapărat, dacă-mi place ceva le subliniez sau pun un post-it. Când am cărți de istorie și trebuie să iau notițe, îmi iau notițe și atât. Mai fac și poze dacă e ceva ce-mi place și le păstrez.
8. Când, unde, cum?…citești, bineînțeles.
În mod normal aș spune în timpul liber, dar acum face parte din responsabilitate și din ce am de făcut pentru facultate în general, deci oricând, nu contează ora. Unde – depinde ce am de citit. Dacă citesc beletristică sau altceva, pe un fotoliu sau pe pat, iar când citesc cărți de istorie stau la birou pentru că trebuie să subliniez, să notez și îmi e mai greu în pat.
9. Care crezi că este sau ar trebui să fie rolul lecturii în societate?
Nu pot să spun care e neapărat, pentru că nu e prezentă, ci e o activitate doar a câtorva mii, zeci de mii de persoane. În general lectura ar trebui să ne ajute pe noi ca indivizi, cel puțin sufletește și apoi pentru dezvoltarea culturii, a culturii generale și în același timp pe noi ca popor, ca nație.
10. În final, te rog să recomanzi 2 cărți pentru cititorii la început de drum, care consideri tu că le vor deschide apetitul pentru lectură.
„Adam și Eva” de Liviu Rebreanu – o poveste de dragoste super simpatică despre două suflete care se răgăsesc în diferite epoci și se recunosc, în același timp fiind și o poveste neîmplinită. E superb scrisă și are cumva legătură cu istoria unor epoci diferite.
„Crima din Orient Express” de Agatha Christie – e clasică și în general filmele și serialele polițiste prind foarte bine, Agatha Christie e genială. Sau cartea „Zece negri mititei”. Nu au cum să nu-ți capteze atenția, sunt și scurte, dar și foarte palpitante și sunt construite pe sistemul „nu poți să o lași din mână până nu afli cine a fost sau cine, ce a făcut”.
Ce să mai, Andreea ești minunată! Mulțumesc pentru timpul acordat, pentru toate informațiile pe care le-ai împărtășit cu noi, pentru recomandări! Să ne revedem cu bine în vremuri mai bune. Și vă mulțumesc și vouă că ați stat alături de noi până la final!
Unde o puteți găsi pe Andreea: