Imagini: din arhiva personală a autoarei

Henri, sunt complet onest când vine vorba de ceva din viața mea. De exemplu, ia această ceașcă de ceai. Sunt satisfăcut de ea? Cum să nu! Nu este nici foarte fierbinte, dar nici călduță - e perfectă pentru papilele parizianului! Apoi, să ne referim puțin la operele mele. Satisfăcut de ele? Bien sûr! Dar la fel de mult precum ceaiul? Dacă stau puțin să mă gândesc - și deja m-am gândit - e relativ. Ceaiul nu poate fi mai mult decât ceai, arta nu poate fi mai mult decât artă, iar ambele se descurcă foarte bine în a fi ceea ce sunt. Statistic, ceaiul, consider eu, își face treaba mai bine decât mine. Este ieftin, are gust plăcut, te relaxează, înțelegi tu, publicul general îl apreciază mai mult. Însă eu nu caut public, mă caut pe mine.

Monsieur Dali stătea picior peste picior, vorbindu-i cu nonșalanță jurnalistului Henri Janvier, care nota încăpățânat într-un caiet toate cuvintele de duh ale artistului. Bastonul pretențios sculptat al maestrului era sprijinit de măsuța din fața cafenelei. Ascultam totul de la distanță; nu aveam caiet ca monsieur Janvier, dar aveam încredere în memoria mea tânără.

- Foarte interesantă comparația, maître, de mare valoare. Dar am o întrebare pentru dumneavoastră. Acel animal, cel din lesă, ce este? Ce reprezintă? De unde și până unde?

Într-adevăr, îl observasem și eu de ceva vreme. Monsieur Dali de câteva zile se plimba pe străzile din Montparnasse cu acest animal în lesă. Este exotic, dar duce lipsă de orice fel de frumusețe. Are blana aspră și maronie ca un urs, un bot dezgustător de alungit și coada zici că e un vârf de mătură. Nu e rafinat - nu e Dali.

- Furnicarul meu, zise maestrul alungindu-și mustața de Velasquez, nu e un furnicar. El este o pisică - uite ce lăbuțe are! Apoi, iată, este un câine dacă te concentrezi pe blănița lui. Dacă vrea, își poate lua zborul când își mișcă codița prea rapid; dar nu are intenții să mă părăsească prea curând, je suppose. Pardon, Henri, dar ai puțină îngăduință și fi mai blând cu prietenul meu patruped, monocodal și monocefal.

Ca să fiu sincer - de când sunt chelner la această cafenea, niciodată nu l-am apreciat pe monsieur Dali ca persoană. Totuși, ca artist mă inspiră enorm. Este un client fidel al nostru și ziua aceea nu era prima oară când îl auzisem. Nu pot să fac sens din cuvintele sale. Am venit în Paris să mă întâlnesc cu marii artiști și să devin și eu unul ca ei, iar el a fost primul pe care l-am întâlnit. En toute sincérité, am ajuns la opinia că artistul și arta trebuie considerate două entități separate. 

De săptămâni îmi tot adunam curajul să vorbesc cu maestrul ceva mai mult decât „Bonjour, cu ce vă servim astăzi?” sau „Plăcerea noastră să vă avem!”. Monsieur Dali începuse cât de cât să mă cunoască - într-o zi nu am putut veni la muncă din cauza unei febre și a remarcat absența chelnerului său obișnuit.

Am fost încăpățânat și când am venit să le iau ceștile goale domnilor, am început o conversație.

- Monsieur Dali, cum o mai duceți? Ocupat?

Nu părea deloc uimit sau deranjat de intervenția mea în discuția lui cu jurnalistul. La fel de degajat, mi-a răspuns, ținând în mână lesa acelui animal odios.

- Credeam că nu o să mă mai întrebi, gaston. Eu nu sunt niciodată ocupat, doar lumea prea mult se ocupă să se ocupe cu ce mă ocup.

- Știți, am zis încercând să fiu cât mai amabil posibil, caut și eu să fiu artist, așa că dumneavoastră fiind aici este ca un vis devenit realitate pentru mine…

- Oh, ce frumos! izbucni jurnalistul cu un larg zâmbet publicitar. Maître, ne puteți oferi o exclusivitate! Ce doriți să îi spuneți acestui tânăr cu mari speranțe ce, mă rog, ar putea fi orice tânăr din Franța - nu, Europa! - mai mult - din orice colț al pământului!

Artistul se rezemă solemn de scaun. Își ridică bărbia și se uită la mine ca o felină înfometată. Își aranjă sacoul și se adresă jurnalistului:

- Henri, scrie în caiețelul tău așa: toți copiii ce vor să devină artiști să își facă rost de un furnicar. Dacă îl pot face să cânte cu voce de soprană și să îl țină fără să-și ia zborul, deja au ajuns Napoleoni.

Regretam că mi-am deschis gura. Jurnalistul a stat câteva secunde imobil, probabil și el la fel de confuz ca mine, apoi a scris cu determinarea unei furnicuțe harnice cuvintele acelea lipsite de sens.

Monsieur Dali își luă bastonul și se ridică în picioare. În timp ce își încheia sacoul, mi-a spus:

- Nu toți devin pictori în Paris, gaston. Dar îți dau o șansă - poftim.

Îmi întinse lesa.

- Ne vedem, continuă dumnealui, lunea viitoare la aceeași oră. Fă-l să cânte ca cea mai distinsă privighetoare. Păstrează restul, apropo.

Rămasem fără cuvinte. Ce puteam face eu cu un furnicar?

În noaptea acelei zile m-am holbat la acel animal cum umblă prin cameră, vânând fiecare insectă din micul meu atelier din Cartierul Latin. Voiam doar să-mi termin desenul în pace, dar nu mă puteam concentra deloc gândindu-mă cum să îi zic unui țicnit ca monsieur Dali că acest animal nu are cum să cânte! În plus, faptul că acea odiositate era la un metru de mine, cu limba aceea grețoasă pe podea, mă disturba. Îmi spuneam că m-am făcut de râs degeaba și eram sigur că nebunul și-a bătut joc de mine.

Observasem că am rămas fără vopsea roșie. Mă enervasem cumplit. Vopseaua era scumpă și niciun magazin nu mai era deschis la ora aceea, așa că trebuia să mă duc la vecinul meu Roland, cel mai mare ipocrit din Cartierul Latin. El are de toate și nu va observa că îi va lipsi puțină vopsea...dar lipsa de bani mă îngusta. Narcisistul de Roland cere mult.

Caut prin orice colțișor al atelierului o sticlă de vin ce știu că mi-a rămas de când au venit ai mei să mă viziteze. O găsesc lângă un picior de scaun, unde era și furnicarul. Animalul era să doboare sticla cu imensa lui coadă, dar am salvat băutura la timp. Îmi iau paltonul, închid lumina și ies, lăsând furnicarul singur, pe întuneric.

Mai târziu aveam să fiu recunoscător pentru acea nepăsare de a lăsa un animal plimbăreț în beznă, într-un atelier unde te împiedici de toate.

M-am întors peste câteva ore, încă iritat dar totuși puțin mai împăcat: reușisem să iau de la Roland ceea ce voiam dar și încă ceva mai mult. Nu a văzut când mi-am strecurat în buzunare și câteva pensule.

M-am împiedicat de tot felul de mărunțișuri până am ajuns să deschid lumina. Știam că eram dezorganizat - dar nici chiar așa! Murmuram toate înjurăturile pe care le știam în timp ce traversam încăperea- mă simțeam neîndreptățit. Ca și cum tot universul dorea ca eu, în mod special, să mă simt prost și să am o zi proastă. În clipa când am deschis lumina, furia a dorit să iasă din mine și să se manifeste asupra acelei creaturi blestemate.

Atelierul era dat peste cap. Toate pânzele mele erau pe podea, șevaletul doborât, scaunele răsturnate și, cel mai grav, vopselurile împrăștiate peste tot. Aflat la prăpastia unei crize isterice, am vrut să mă las de tot ce însemna desen în clipa când am descoperit pictura la care lucram mânjită de vopseluri căzute de pe birou. Lângă ea se afla furnicarul, cu ochii lui negri, indiferenți în fața dezastrului cauzat. Blana creaturii era pătată în toate culorile, iar coada lui era asemenea unui vârf de pensulă.

Atunci mi s-a strecurat o lumină în gânduri. „Nu arată bine, dar oare scopul era să arate bine?” Pictura mea, recunosc, era mediocră. Dar văzând că furnicarul, cum merge peste ea, lasă urme imprevizibile, spontane, mi-am zis: „Furnicarul, într-adevăr, mi-a cântat.”

Tot restul nopții nu am făcut altceva decât curățenie în timp ce lăsam furnicarul să umble liber peste pânză. Curățenia te calmează, astfel mi s-a limpezit și mie mintea și mi-am dat seama că nu, furnicarul nu mi-a cântat, dar în mintea unui țicnit ca monsieur Dali se poate să fi cântat. Sau nu. Nici nu mă mai interesa ce credea.

Toată săptămâna am lăsat furnicarul să umble peste acele picturi de care nu eram mulțumit. Nu toate ajungeau să arate conform așteptărilor mele, dar nu aveam nimic de pierdut - oricum nu îmi plăceau picturile acelea. Neatinse de coada furnicarului (devenită pensulă) au rămas operele mele de debut, făcute în vremea când eram, cred, mai ambițios și lucram mai mult din plăcere decât din nevoie. În plus, am vrut să experimentez ceva și i-am permis animalului să își facă și el propriile opere. Nu mi-au plăcut, așa că a trebuit să le retușez cu propriile ustensile - cele umane.

Când m-am întâlnit luni la cafenea cu monsieur Dali să-i înapoiez animalul de companie, am vrut neapărat să-i arăt cum m-a ajutat patrupedul să-mi perfecționez pictura. 

L-am văzut cum și-a luat locul la masă și imediat l-am abordat. I-am zis, întinzându-i lesa de care era ținut furnicarul:

- Monsieur, să știți că m-ați ajutat foarte mult…

- Gaston, interveni brusc, luând lesa, doresc unul dintre acele ceaiuri cu lămâie, am auzit că aveți niște ceai de lămâie foarte bun aici, dar să-l îndulciți bine; să nu fie atât acru precum cel servit în State...

- Furnicarul dumneavoastră…

- Ah, da, frumosul de el! Merci beaucoup, nu e voie cu animale de companie în avion și de aceea…

- A cântat!

- Nu spune prostii, gaston! Singurele mamifere care pot cânta sunt omul și delfinul... Te simți bine, gaston?

Deci asta era. Nebunul a trebuit să plece în străinătate și nu avea unde să-și lase animalul.

- Sunt bine, n-am nimic. Mai doriți ceva pe lângă ceai?

Furnicarul stătea leneș, privind în gol. Habar nu are că e artist.